,,Mă aștept să intervii și să schimbi…”
Nu o dată am venit înaintea Domnului cu o atitudine de care mie însămi mi-era milă și mă văicăream: “Tu vezi, Tată, că nu merge cum vreau eu? Vezi că sunt așa de slabă și de părăsită?” Și în sincera-mi naivitate, chiar mă așteptam probabil să izbucnească ploaia în plâns empatizând cu victima din mine, florile să se usuce de tristețe și soarele să intre în depresie.
Devenise o regulă. În loc să mă ridic, am reluat aceeași procesiune de fiecare dată.
M-am deprins să trăiesc într-o mediocritate placută, sub devize inferioare standardelor lui Dumnezeu, plângandu-mă întruna de tot ce se întamplă și însoțită în mod cert de o atitudine necruțătoare față de El, Cel care numai în cine stie ce circumstanțe speciale mă mulțumește.
Până când m-a izbit un adevăr: Domnul nu e dator să facă nimic pentru mine.
Nu e dator să îmi dea mântuire. Nu e dator să îmi dea nici măcar aer să respir. Nu e dator să lase soarele Său să mă încălzească sau să am hrană. Nu e dator să îmi facă bine. Cu atât mai puțin e dator să investească în mine și nici să îmi dea oameni în jurul meu care să ma prețuiască. Nu e dator să se descopere și să îmi arate splendoarea Lui care are o intensitate crescândă. Nu e dator să îmi ofere în fiecare zi un apus desenat diferit de cel de ieri. Nu e dator să îmi dea înțelepciune și pricepere să ajung ceva în viață. Nu e dator să îmi dea nici putere să scriu aceste randuri.
Nu e dator să mă ierte sub scuza ca eu sunt doar un om. Și chiar daca ar veni toate calamitățile lumii acesteia asupra mea, aș fi jupuită de vie, apoi arsă și aruncată undeva, tot nu ar fi dator să miște un deget pentru a mă ridica.
Nu am justificare pentru toate momentele în care mă plâng, pentru răutatea mea absurdă…
…pentru că aleg ca prin comportamentul meu să traiesc în deșertăciune și să pângăresc jertfa scump platită. Acuma, că El VREA să facă TOTUL, asta e altceva. Pornind de la această ipoteză, nu sună idealist truismul că totul e har. Chiar și mobilitatea degetelor mele. De ce? Pentru că nu trebuia să fie.
Astfel, conștientizand această abundență de har în care orice bătaie adaugă clipe noi anilor mei, mă aplec cu umilință spunând: Tată, al Tău sunt. Înțeleg așa de bine că fără harul Tău, nici în rugăciune nu aș putea să vin. Realizez că nu merit nimic, nici măcar nimicul. Sunt uimită și umilită.
Tot ce m-a făcut vreodată să zâmbesc Ți se datorează Ție, indiferent că vreau să văd asta sau nu.
Știu că ceea ce merit este urâțenia iadului. Înțeleg că șansa pe care o dai omenirii ar trebui să fie temelia existenței mele, să alerg cu toate resursele spre Tine.
Știu că reprezint proiectul Tău, dar încă sunt un șantier viu. Îți mulțumesc că niciodată calculele Tale nu dau greș. Vin să îmi cer iertare. Te rog să îmi dai luciditatea Ta, înțelepciunea Ta, o umblare vrednică de Tine ca să nu mai fiu urată, ci într-o zi să mă înfățișez în fața Ta frumoasă.
,,Dacă m-ai scos din neghină
Nu viața-mi urâtă-Ți plăcu,
Nu eu am vrut iarăși lumina
O Doamne ci Tu, numai Tu.
Când voi merge odată,
La Cel ce din duh m-a făcut,
Voi spune de-apururea : “Tată”
Te laud că așa ai vrut Tu!”
Ariana Tal Sursa:http://radiociresarii.ro/nu-ti-mai-plange-de-mila/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu