Materialismul nu ține cu morții

Convoiul cu victime (sursa)

Foarte multe reacții (sper că exclusiv negative) au stârnit hoții ucrainieni care au jefuit cadavrele victimelor atacului terorist din Ucraina. Imaginile au indignat lumea occidentală de toate culorile politice, ideologice și religioase.

Îndrăznesc să cred că la mijloc n-a fost un sentiment mercantil, ațâțat de „violarea proprietății private”. Dacă va fi fost numai atât, atunci probabil că n-ar mai fi multe de spus.

Totuși, cei care au fost revoltați de furtul din bagajele victimelor par să fi fost mânați de un anumit respect pentru defuncți, nu atât de vreun instinct de apărare a avutului unor decedați care, prin extensie, ar afecta familiile acestora.

Dar ce respect să mai ai față de niște morți, de vreme ce aceștia nu mai reprezintă decât o formă de materie intrată în proces accelerat de degradare (cam așa ar trebui să gândească o societate „eliberată” de „obscurantismul” religios)? Ce respect merită o bucată de materie ce și-a pierdut toate semnele vitale?

Lăsați păcatul ăsta în seama mea, dar speculez că această indignare (legitimă!) dovedește că, adânc în mentalul colectiv occidental, materialismul nu s-a instalat cu adevărat și că acolo încă mai există măcar niște rudimente ale unor concepții „spiritualiste”.

Nu am de unde ști dacă e vorba despre influența iudeo-creștină (deși asta e cea mai plauzibilă variantă), dar se pare că societățile occidentale secularizate nu au acceptat, în realitate, ideea că demnitatea și viața omului se rezumă strict la niște parametri materiali prin excelență.

Reflexul de a trata morții cu respect este împotriva unei logici materialiste stricte și consecvente. Numai o valorificare de altă natură a vieții poate genera indignare în fața profanatorilor de cadavre. Fie și o reminiscență animistă tot e mai mult decât un materialism aplicat în litera lui.

Poate fi asta o dovadă că materialismul nu reușește să răspundă în mod adecvat la nevoile ființei umane? Eu unul așa interpretez. Mă și explic.

Nu văd absolut niciun motiv logic – din perspectivă strict materialistă – pentru care o aglomerare de celule în curs de putrefacție ar merita un respect mai înalt sau un statut mai privilegiat decât o aglomerare de celule în curs de diversificare și de specializare (așa cum este considerat fătul avortabil).

De unde deduc că prezența omului ca atare, cu toate trăsăturile persoanei, influențează logica materialistă și o determină să cedeze teren în fața vieții și a umanității concrete. Altfel spus, odată ce niște indivizi au fost vii și au decedat (mai ales în condițiile atroce ale unui atentat), logica nu se instaurează rece ca să dicteze atitudinea potrivită, ci lasă loc pentru sentimente și atitudini de altă proveniență.

Nu intenționez doar să scot în evidență o inconsecvență, ci și să elogiez această indignare occidentală în fața unor hoți ce par, prin comparație, destul de sălbatici și lipsiți de sentimente umane.

E însă destul de rezonabil, cred, să observăm că, dacă respectul față de ființa umană se poate extinde și dincolo de momentul morții, nu e cu numic mai puțin justificat și legitim să-l extindem și înainte de momentul nașterii.

Mi se pare evident că nu logica și știința ne guvernează existența – așa cum adesea se pretinde în cercurile materialiste –, ci există o doză de arbitrarietate (în raport cu rigorile raționamentului pur) în existența și purtările tuturor.

Aceste inconsecvențe și „preferințe” care ies la iveală mai ales în situații de criză trădează nevoia omului de a se ancora în niște valori care îl transcend. Niște membre disparate pe un câmp din Ucraina nu ar merita nici respect, nici atenție, dar niște oameni, da. Dar nu din acele rămășițe pământești deducem demnitatea umană, ci niște valori nemateriale care supraviețuiesc decesului continuă să opereze și să susțină o atitudine de respect.

Într-o perspectivă strict materialistă, ne-ar putea interesa eventual răspunderea penală a ucigașilor, fiindcă asta perturbă echilibrul social, însă respectul post-mortem nu cred că poate avea justificări decât în măsura în care apelăm la sentimente și valori ce scurtcircuitează această logică seacă.

autor : Teofil Stanciu         

  sursa:        http://drezina.wordpress.com/