Adio excepționalului! Bun venit obișnuitului!

    Vas de cinste, mireasmă de viață, lumina lumii, sarea pământului, cetățeni cerești, ambasadori ai harului, toate acestea definesc excepționalul. Cred că există diferențe între oameni, diferențe datorate înzestrărilor genetice, datorate mediului educațional și bunăstării materiale, contextului social și cultural. Dar mai mult ca orice cred în schimbarea dată de pocăință. Cred că orice om care s-a pocăit devine purtătorul unui destin unic și excepțional. Cel născut din Dumnezeu dobândește natura lui Dumnezeu care înseamnă măreție, înțelepciune sau într-un cuvânt: extraordinar.
Lipsa extraodinarului, a excepționalului e de fapt rezultatul unei pocăințe care a început să șchioapete. Extraordinar nu înseamnă spectaculos, nu înseamnă vedetism ci înseamnă răspuns dumnezeiesc în pământescul luptelor noastre.
Lipsește măreția, lipsește exclamația de uimire pentru că deși rânduiți unui destin de excepție practicăm o pocăință de duzină. Cred că oricine practică o pocăință biblică – rugăciune, lepădare de sine, urmarea crucii lui Hristos, strângerea Cuvântului sfânt în inimă, părtășia frătească, frângere pâinii, slujirea Lui – rodește în extraordinar, trăiește în extraordinar, devine extraordinar…!
Obișnuitul!
Mă uit la răspunsurile pe care credincioșii le dau vieții și nu pot să nu gândesc cu tristețe: adio excepționalului, bun venit obișnuitului!
Când pocăința înseamnă supraviețuirea de pe o zi pe alta, cănd pocăința înseamnă frică de necazuri, cănd pocăința înseamnă rutină și lehamite, când pocăința însemnă doar privirea spre sine toate acestea înseamnă obișnuitul!
În pestrițul lumii noastre credinciosul obișnuit nu iese în evidență, nu strălucește, nu înfioară, nu uimește, nu îți taie respirația. Și toate acestea se datorează unei pocăințe care nu a fost înțeleasă pe deplin.
Mediocritate!
Dar mai grav ca obisnuitul credinciosului este faptul că au început să apară norii mediocrității. Credinciosul mediocru iese în evidență, din nefericire, prin absurdul felului său de a fi, prin stupiditatea unor afirmații și o ,,gândire‘’ care te blochează și te face să fugi cât te țin picioarele. Mediocritatea are pretenții, e sonoră și nu tace, îți dă lecții și te pândește cu un ochi critic. Ea apare atunci când ,,pocăința’’ este de fapt o înșelăciune a celui rău. E o pocăință fără cruce, fără Damasc, fără Tabor.
Între extraordinar, obișnuit și mediocru stă un singur cuvânt: pocăința!
Prezența pocăinței aduce extraordinarul, șchiopătarea pocăinței ne ține în obișnuit iar falsa pocăința naște mediocritatea.
Să fim pocăiți!


autor: Dinu.


Sursa: http://www.radiohope.ro/