Iată-L pe Isus legat și escortat. Surprinzător, nu este dus direct la Caiafa – marele preot în exercițiu – ci la Ana, socrul acestuia. Era un bătrân om de stat, o figură politică și fondatorul unei dinastii. Exact genul de om care își păstrează influența și puterea chiar după ce rolul oficial se încheie. Ana îl întreabă pe Isus despre ucenicii și învățătura Lui, dar Domnul nu spune prea multe. Îl trimite pe acesta la ultimii lui ascultători, cei din Templu, care-I auziseră discursurile.
Urmează apoi procesul din timpul nopții. Probabil acțiunea are loc în casa lui Caiafa, unde interogatoriul e mult mai amplu. Se adunaseră acolo bâtrânii poporului, o seamă de cărturari și mulți preoți. Luca amintește că sinedriul întreg fusese convocat, ceea ce dă întâlnirii o notă cât se poate de oficială. Acuzația principală: Isus dorea să distrugă Templul. Ei făceau referire la o profeție a Mântuitorului. Caiafa conduce aici interogatoriul. Îl întreabă despre pretențiile Sale mesianice, dar Isus nu răspunde aproape nimic. Se mulțumește doar să-Și afirme divinitatea, iar faptul acesta atrage o altă acuzație: cea de blasfemie. Toți cei prezenți Îl ridiculizează, își bat joc de El și-L disprețuiesc profund.
Dimineața devreme, iată-L pe Isus față în față cu acuzatorii Săi. Petru reușește să se strecoare înăuntru. Fusese introdus de mai tânărul Ioan, care avea o relație pe acolo. Imediat după acest episod, îl găsim pe Petru în curte, încălzindu-se la focul aprins acolo. Urmează scena lepădării, una dintre puținele care apar în toate cele patru evanghelii. Dramatismul lepădării petrine trebuie înțeles ca un ecou al predicției lui Isus. I se profețise acest moment, iar ucenicul cel curajos nu făcuse față. Întrebat de trei ori, se dezice de fiecare dată. Apoi aude cocoșul cântând. Era pentru el. Nimeni nu înțelegea misterul, dar Petru se prăbușește în sine însuși. Se retrage și plânge cu amar. Inima lui se frânge înaintea lui Dumnezeu. Noi angajamente se rostesc acum printre lacrimi, noi decizii care-i vor afecta întreaga viață. Este unul dintre cele mai cunoscute întâmplări din Săptămâna Mare.
În aceeași dimineață, procesul continuă în casa lui Caiafa. Mai fusese acolo, doar că acum participanții sunt mai mulți și mai gălăgioși. Evanghelistul Marcu ne descrie tumultul aceste întâlniri. Liderii iudaici trag de timp, încearcă să găsească varianta câștigătoare, îl tracasează pe Isus. Procesul, din punct de vedere iudaic, a fost o succesiune de întâlniri destul de haotice în care acuzațiile se repetă cu vehemență și ură. La această întâlnire își dau seama că au nevoie de puterea imperială. Și iată-i ducându-L pe Isus înspre palatul lui Irod cel Mare. Aici se afla reprezentatnul roman, Pilat din Pont. Cazul Isus i se pare creat artificial. Mântuitorul este învinuit că nu se supune Cezarului, în speranța ca Pilat să ia o decizie tranșantă. O serie de întâmplări neașteptate îl pun pe guvernator în gardă. Inconsistența speței, visul ciudat al soției, acuzele trase de păr, toate acestea îl fac să se rețină, să nu ia o decizie imediată. Îl salvează un obicei. Acela de a elibera un deținut cu ocazia Paștelui. O face și de data aceasta, punând mulțimea să aleagă între Isus și Baraba. Spera probabil să-l poată elibera pe cel dintâi. N-a fost să fie așa. Mulțimea l-a vrut pe Baraba, iar în dreptul lui Isus toți strigau la unison: Răstignește-l! Răstignește-l!
Întreaga acțiune arată cât de josnic poate să fie omul. Evreii îi urau pe romani pentru că-i cotropiseră, acum însă îi lingușeau. Doreau cu orice preț să scape de acest învățător pe nume Isus, iar mijloacele nu se mai puneau în discuție. Și lucrurile se leagă. Ei obțin din ce în ce mai multă libertate. Împletesc o cunună de spini ce I-o pun pe cap, apoi îl lovesc cu un băț de copil. Ridiculizează regalitatea lui Isus pentru că n-o înțeleg, pentru că nu intră în cadrele înguste ale așteptării lor.
Undeva în jurul orei nouă dimineața, convoiul se îndreaptă spre Golgota. Cu crucea în spate, flancat de soldați în zale grele, Isus pășește înainte. Batjocorile se întețesc, tumultul atinge cote maxime. Locul era în afara orașului, așa cum se întâmpla în toate orașele din lumea greco-romană. De fapt era un cimitir care luase locul unei cariere de piatră, un loc plin de rămășițe pâmântești ale multor condamnați. Răstignit între doi tâlhari, biciuit și disprețuit ca un făcător de rele, Fiul lui Dumnezeu murea în cele mai groaznice chinuri. Umilit prin însăși metoda de execuție, umilit prin aroganța usturătoare a participanților, Isus s-a stins lent, într-o agonie de nedescris. În timpul acesta a rostit cuvinte cu înaltă semnificație. S-a rugat pentru iertarea persecutorilor, s-a ocupat de destinul etern al unuia dintre tâlhari, s-a preocupat de soarta mamei sale. În final, S-a făcut vulnerabil prin strigătul părăsirii, pentru ca apoi să-Și predea duhul în mâinile Tatălui Ceresc. Împlinise tot ce trebuia împlinit, se adusese pe Sine Însuși drept jertfă de răscumpărare.
Toate acestea sunt acompaniate de evenimente nemaivăzute. La amiază se întunecă văzduhul și un întuneric dens pune stăpânie pe țară. Catapeteasma Templului se sfâșie când, în jurul orei 15.00, Isus Își dă duhul. Spre seară, un alt personaj intră în scena istoriei: Iosif din Arimateea. Avea un mormânt nou și, cum nu era îngăduit ca răstignitul să rămână acolo în ziua Sabatului, se oferă să-l îngroape. Probabil târziu în noapte se finalizează și înmormântarea. Trupul lui Isus este învelit în fâșii de pânză, este tratat cu uleiuri și îngrijit în cel mai nobil mod cu putință. Femeile participă cu inima frântă la tot acest procedeu. Nicodim intervine și el, tot noaptea, aducând miresme. Mormântul se sigilează, iar la gura lui o oaste înarmată stă de strajă.
Sub aceste auspicii sumbre se încheie această zi. Plină de evenimente, martoră a atâtor atitudini diferite, ea face dovada sacrificiului suprem. O piatră imensă e răsturnată până la intrarea în mormânt, iar lacrimile vor curge șuvoi. Dar, slavă Domnului că nu se termină aici Marea Săptămână!
articol. Ghita Mocan
sursa:http://www.coramdeo.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu