Biserica, între PASIUNE şi RUTIMA

Atmosferă de cimitir. Fraţi care întârzie (de obicei) la biserică. Surori care au capul împărţit de o eşarfă. Şi haine care le-au rămas mici. Coşuri care circulă prin sală pline cu banknote. De 1 leu. Scaune goale la cină. Popor prea puţin la rugăciune. Predicatori care luptă cu somnul. Tineri cu ochii deschişi la rugăciune. Scaune pe jumătate goale în biserici. Cântări găjâite, cu acorduri prelungi. Rugăciuni care nu trec de tavanul bisericii. Ceasuri în spatele şi în faţa amvonului. Adolescenţi care cască din cinci în cinci minute. Clădiri cu zugrăveli neîngrijite. Diaconi cu faţa ca lama de brici. Biblii tocite, cu coperţi rupte şi pagini îndoite. Harfele ori Laudele Domnului uitate acasă. Portofele sigilate. Zeciuieli înjumătăţite. Pardon, înzecite. Săraci în faţa bisericii. Ce mulţi!!! Părinţi sau fraţi nemântuiţi. Vecini care zboară spre prăpastie. Şcoli fără mărturii. Societate fără martori. Spitale, azile, cu aer de închisori. Şi puşcării nevizitate... Biserici, spunea Vance Havner, care trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine încât ca cineva să fie la nivelul lor ar trebui să cadă din... har!De unde-au năvălit aceste apatii în sânul bisericii? Cine a generat indiferenţa? Lipsa educaţiei, a păstorilor superînţelepţi, a membrilor superbogaţi, a gift-urilor venite din străinătăţuri, a mâinii prea scurte a celor de la Culte, sau golul lăsat de dorinţa arzătoare, de pasiune, de râvna pentru lucrare, pentru divinitate? Paradoxal, există pasiuni. Pentru case, maşini, MP4, touch screen-uri, plasme, firme, conturi, bere sau vin, grătare, excursii, tunsori, Armani, Giordani... Nimicuri. Needificatoare.Pasiunea, spune DEX-ul, este o afecţiune puternică şi de durată, pentru cineva sau ceva. Ea nu-i generată de un foc care abia mocneşte, de-o credinţă ţinută la relanty, de-o stare laodiceeană învinsă în lupta cu somnul. Ori cu televizorul. Pasiunea înseamnă entuziasm. Acţiune din inimă. Ca pentru Dumnezeu. Nu e o emoţie. Nu trece repede. Pasiunea înseamnă râvnă, efort, transpiraţie, preţ. Unul care să coste, cum spunea regele David. E o responsabilitate. O silinţă. O alergare, zi de zi. Mereu în frunte. Mereu între cei mai buni. Mereu cu motoarele turate la maxim. E o caracteristică divină. Fără oboseală, fără plictiseală, fără încetinire, fără marşalier. Mereu cu rezervorul plin. Poate cineva să ia tăciuni în sân fără să i se aprindă hainele? (Prov. 6:27). Atunci de ce e multă cenuşă?Doamne, ţine-ne turate motoarele! Pe cele noi, pe cele de ani de zile rodate. Pe cele stricate repară-le. Pune Tu în ele benzină. Şi dă-le foc!
Publicat de Nicolae GEANTĂ

Efeseni 4 – 6

Dupa ce apostolul Pavel ne arata in capitolul 1 marile binecuvantari duhovnicesti primite de rascumparatii Lui prin jertfa Sa si reconcilierea infaptuita atat cu Dumnezeu cat si unii cu altii in cap.2 ,ne indeamna prin exemplul si rugaciunea personala din cap 3, sa umblam in lumea asta intr-un mod deosebit avand in vederea ca suntem acum pusi deoparte pt Dumnezeu c.1.4.si ne indreptam zilnic spre tara uitarii !

1. Umblarea in Unitate c.4.1-16

- depinde de caracterul nostru v.1-3

- reflecta Triunitatea v.4-10

- accepta diversitatea v.11

- duce la maturitatea noastra v.12-16

2. Umblarea in Curatie c.4.17-32

- viata omului vechi v.17-23

- viata omului nou v.24-32

3. Umblarea in Dragoste c.5.1-7

- dupa exemplul lui Dumnezeu v.1-2

- ferindu-ne de viata nescultatoare v.3-7

4. Umblarea in Lumina c.5. 8-14

- pt. ca suntem copii ai luminii v8

- pt. ca Dumnezeu vede totul 13-14

5. Umblarea cu Grija c.5.15-20

- ca niste intelepti v.15

- rascumparand timpul v.16

- urmarind Plinatatea Duhului v.18

- avand o inima multumitoare v.19-20

6. Umblarea in Armonie c.5.21- c.6.9

- armonie intre sot-sotie v.21-32

- armonie intre parinti si copii c.6. 1-4

- armonie intre stapani si supusi c.6.5-9

7. Umblarea in Victorie c.6.10-20

- cunoscandu-ne dusmanii v.11-12

- imbracand armatura lui Dumnezeu v.13-17

- staruind in rugaciuni v.18-20

Un atlet de la olimpiada a ajuns ultimul la maraton si a fost intrebat de ce nu a renuntat stiind ca va ajunge ultimul . Dar el a raspuns : “Am fost trimis de imparatul meu sa vin aici si sa trec linia de sosire indiferent de locul obtinut ” 

Ferește-te de câini - CH Spurgeon

Tăbliţa pe care o citeşti pe unele porţi "CâINE RăU" o cunoşti prea bine şi ştii ce măsuri trebuie să iei când un câine legat se aruncă asupra ta, atât cât îi permite lanţul.
E bine de ştiut că în Biblie nu se spun lucruri frumoase despre câini; poate pentru că rasa lor orientală este rea, sau pentru că aleargă pe toate străzile flămânzi şi fără stăpâni. Câinii sunt ca oamenii: le merge rău când n-au alt stăpân decât pe sine. Pentru noi e mai bine când avem pe cineva, spre care ne putem ridica ochii. Iar cei care spun: "Nu mă interesez de nimeni şi nimeni nu se interesează de mine!", sunt nişte câini de cel mai rău soi.
Dar eu vreau să ţin o predică cu introducere, cuprins şi încheiere, ca un adevărat pastor.
1. FEREŞTE-TE DE UN CâINE MURDAR

...sau, după cum scrie în cartea veche, "Fereşte-te de cel nelegiuit, care iubeşte murdăria şi se tăvăleşte în ea." Câinii murdari îţi strică hainele şi te murdăresc, la fel cum sunt şi ei de murdari. Spune-mi cu cine te întovărăşeşti, şi-ţi voi spune cine eşti. Dacă te însoţeşti cu oameni josnici, vei fi vopsit cu aceeaşi pensulă şi vopsea, care îi vopseşte pe ei. Oamenii nu prea fac deosebire. Dacă văd o pasăre zburând împreună cu ciorile, cu care mănâncă şi-şi face cuibul, o numesc şi pe ea cioară. Şi 99 % au dreptate. Dacă te simţi bine într-un coteţ de câini şi dacă alergi mult împreună cu câinii de vânătoare, nimeni nu te va socoti un mieluşel. Afară de asta: "Tovărăşia rea strică obiceiurile bune" sau, cum spune un alt proverb: "Cine se culcă împreună cu câinii, se scoală plin de purici."
Ţine-te la zece paşi depărtare de un bolnav de friguri şi de un nelegiuit. Dacă o femeie bine îmbrăcată zăreşte un câine ieşind dintr-o cloacă de bălegar şi se scutură, în timp ce aleargă spre dânsa, ea îi fereşte calea cât poate de mult. Ce învăţăm de aici? Când cineva e afumat şi împroaşcă în jurul său cuvinte murdare, atunci cu cât te fereşti mai mult de el, cu atât mai bine.
2. PăZEŞTE-TE DE CâINII CARE MâRâIE. 

Sunt o mulţime de acest soi. De obicei, sunt mici, dar fac cu atât mai mare zgomot. Umblă neîncetat, gâfâind, să apuce ceva. Bineînţeles, trebuie să lăsăm câinilor bucuria lor, căci Dumnezeu i-a creat astfel, încât să latre şi să muşte. Dar eu vorbesc acum de câinii cu două picioare, pentru care nu găsesc asemenea scuză. Dumnezeu nu i-a făcut aşa. Diavolul şi inima lor răutăcioasă i-a făcut ceea ce sunt. Pentru ei, nimic nu este bine. Dacă pot, urlă, şi dacă nu pot urla, atunci stau lungiţi cu botul pe labe şi mârâie. Păziţi-vă de aşa oameni. Pe omul arţăgos, pornit spre mânie, să nu ţi-l faci prieten, căci tot atât de bine ai putea dormi pe un pat cu urzici sau ai putea purta un guler de viperă vie. Poate un asemenea om te doreşte ca prieten, tu însă păzeşte-te de el. Dacă latră azi pe alţii, pentru o nimica toată, mâine va mârâi împotriva ta fără nici un motiv. Nu-i da coteţ în curtea ta.
Dacă vezi că un om are un caracter grosolan şi nu găseşte pentru nimeni cuvinte bune, vezi-ţi liniştit de drum şi ţine-te cât mai departe de el. Puştile încărcate şi oamenii arţăgoşi sunt primejdioase. Ei n-au intenţii rele, dar se descarcă mai înainte de a-ţi da seama, şi-ţi produc pagube înainte de a te gândi. Este bine să te ţii cât mai afară din bătaia puştii. Ocoleşte gâlceava, chiar de ar trebui să faci un mare ocol. Mai bine să stai pe vârful a o duzină de cuie, decât să te legi de un vecin pornit la ceartă.

3. PăZEŞTE-TE DE CâINII LINGUŞITORI. îţi sar în poală şi întipăresc laba lor murdară pe hainele tale. Ei îţi sărută mâna şi te linguşesc, atât timp cât pot căpăta de la tine un ciolan, ca bărbatul, care spuse nevestei sale, o bucătăreasă: "Eu să te părăsesc pe tine, comoara mea iubită? Niciodată, cât timp vei avea un leu la ciorap." Când vorba e prea dulce, trebuie să ne temem că inima e amară. Dacă cineva te laudă în faţă, fii cu băgare de seamă, căci tot el este acela care te bârfeşte pe la spate.
Dacă unul se osteneşte a te linguşi, să ştii că pentru asta aşteaptă răsplată din partea ta. Aceia care sunt atât de proşti şi se lasă linguşiţi de el trebuie să plătească un asemenea serviciu. Dacă cineva se apleacă, o face ca să ridice ceva, şi cine se înjoseşte, pentru a te linguşi, o face pentru că vrea ceva de la tine. Politeţea multă este întotdeauna suspectă. Voi, tinerilor, păziţi-vă de linguşitorii şireţi!

4. PăZEŞTE-TE DE UN CâINE LACOM sau de un om care nu se mai satură. Cârtirea este molipsitoare; un singur nemulţumit ispiteşte pe alţii să se plângă. Nemulţumirea este un viciu. Lacomul este de multe ori şi necinstit. Dacă se prezintă ocazia, îşi vâră repede lingura în borşul altora; oare de ce nu şi într-al tău? El este în stare să scoată un rând de piele de pe o cremene; curând îi va veni pofta să tragă un rând de piele şi de pe tine, iar dacă nu eşti obişnuit la aşa ceva, ca un ţipar, atunci ţine-l pe jupuitorul de piei cât mai departe de trupul tău. Când cineva se laudă că nu are obiceiul să dăruiască, atunci spune-ţi:
"Păzeşte-te de câini!" Un om darnic, un prieten binevoitor, te va ajuta să-ţi stăpâneşti egoismul, dar un om strângător, lacom, te va face să-ţi coşi un nasture în plus la buzunar. Câinii mâncăcioşi înghit tot ce capătă şi apoi se uită împrejur dacă mai pot înghiţi ceva; iar oamenii lacomi înghit casa şi curtea altuia şi apoi scotocesc pe unde mai este ceva de înghiţit. Felul acesta îmi este nesuferit, atât la oameni cât şi la câini. Dacă unui om îi place să vorbească mai mult de felul cum se poate câştiga şi economisi mai mulţi bani - atunci, mai bine să treacă în şleahta câinilor de vânătoare, care se ceartă pentru un cal mort. Nu se poate spune câtă pagubă sufletească produce zgârcitul semenilor săi şi cât de mult sunt de dispreţuit. Să fii muşcat de un câine turbat nu este mai mare rău, căci lăcomia de avere este o boală fără leac
Publicat de Nicolae GEANTĂ

Paradoxul vremurilor

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.
Avem case mai mari dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.
Cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede.
Ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi.
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.
Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune. Am curăţat aerul dar am poluat sufletul. Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim dar nu şi să aşteptăm. Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii să producă mai multe copii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Avem prea multe în vitrine dar nimic în interior, case mai frumoase dar cămine destrămate.

*(Octavian Paler)

1 Tesaloniceni 2:12

 Dupa pranz, impreuna cu supraveghetoarea ei, fetita iesira la joaca prin curte. Era cea mai frumoasa curte din acea tara . O gradina stralucind in lumina soarelui, plante care iti furau privirile, imaginea aceea iti dadea impresia ca ceva mai maret, mai frumos, mai elegant si mai bine ingrijit, nu exista. Era o gradina regala, scaldand in lumina ei o mica printesa.

     Deodata la marginea curtii, de dupa un gard se aud niste chicote de copii. Curioasa, alearga intr-acolo, gasind dupa gardul palatului, niste copii care se jucau, sarind din balta in balta. Ar fi plecat si ea, mica printesa, dar parea ca nimeni nu o baga in seama, dar tocmai cand era gata sa se intoarca, un copil dintre cei aflate in strada, o chema sa se alature jocului lor. Porni spre poarta, cand o mana, parca mai grea ca niciodata se opreste pe umarul ei si o opreste, era supraveghetoarea, intreband-o:

    -Unde mergi asa grabita?

  Ea raspunse:  - La copii, pe strada sa ne jucam impreuna prin noroi. Va fi distractiv.

-Esti printesa,tu nu poti merge acolo. Locul tau de joaca este aici, nu afara, parintii tai, familia regala, nu ar fi prea mandri de tine daca ti-ai murdarii de noroi rochia.

Pavel ii indeamna pe cei din Tesalonic dar prin extensia Sfintei Scripturi, si pe noi:

“ … sa va purtati intr-un chip vrednic de Dumnezeu,

  care va cheama la Imparatia si slava Sa.”

  … dorind sa ne spuna de cel putin trei lucruri.

     In primul rand atitudinea noastra fata de chemarea Lui Dumnezeu trebuie sa fie una conforma cu principiile Sfintei Scripturi, adica una de continua recunostinta. Nu trebuie sa uitam cine eram, unde eram si cine suntem, unde suntem acum datorita jertfei Lui Dumnezeu. Dragostea Lui Dumnezeu manifestata fata de noi zilnic ne indeamna sa traim sa fim recunoscatori pentru fiecare clipa traita. Unii considera ca painea, sanatatea, copii si toate celelalte lucrurile avute, de fapt le meritau, dar nu este asa. Sa ramanem recunoscatori fata de Dumnezeu si de chemarea facuta fiecaruia.

     In al doilea rand, Pavel ne spune fata de chemarea Lui Dumnezeu noi trebuie sa fim consciinciosi.

     Daca in activitatiile noastre zilnice ni se cere sa fim, si trebuie sa fim seriosi, constiinciosi, cu cat mai mult trebuie sa avem o astfel de atitudine fata de chemarea Lui Dumnezeu, mai ales cand suntem chemati la Imparatia si Slava Lui?

   Doamne ajuta-ne sa fim seriosi in tot ceea ce facem, cu atat mai mult in sa fim seriosi in Lucrarea Ta.

  

    In cel de-al treilea rand, Pavel ne vorbeste despre unul dintre atributele Lui Dumnezeu si anume, dreptatea. Pentru ca este drept si sfant si pentru ca uraste pacatul, sfarsitul tuturor lucrurilor este hotarat inaintea Lui. De aceea El mai cheama si astazi la Mantuire, la Imparatia si Slava Sa.

      Nu ni se potriveste lumea, nici noroiul lumii… datorita hainei primite, datorita tatalui nostru, Dumnezeu, si datorita chemarii pe care El ne-a facut-o.

In sala de asteptare.

Proverbe 10: 28 – ,,Aşteptarea celor neprihăniţi nu va fi decât bucurie…”

În prima zi de școală, clasa I, mi-am așteptat la sfârșit părinții timp de 3 ore. Am așteptat speriat, cu mari speranțe. N-a apărut nimeni. Am plâns mult, cât alții într-un an de zile. Unii, în schimb, poate cu zâmbetul pe buze așteaptă altceva. Așteaptă salariul, nevasta, mersul la biserică. Așteaptă cafeaua, meciul de fotbal, ziua operației, analizele. Alții așteaptă trenul îndurând frigul în sala de așteptare a gării… Așteptarea e de diferite tipuri. În sala de așteptare a lui Dumnezeu e altcumva. E diferit. Și e altcineva. Fac prezența doar cei care-L iubesc. Cine nu strânge cu Hristos, risipește și pierde. Cine adună și așteaptă cu El își câștigă sufletul. Vremea se răscumpără și prin așteptare. Dumnezeu nu te face să aștepți degeaba. Nu e uituc. Nu pierzi timpul atunci când aștepți după Dumnezeu. A aștepta vremea lui Dumnezeu nu e risipă de ore și săptămâni. Așteptarea cu Dumnezeu lucrează răbdarea și voia Lui. Chiar dacă uneori ai senzația că nu mai știi de tine și îți vine să-ți smulgi perii din cap. E răbdarea care trebuie să-şi facă complet lucrarea, ca să fim desăvârşiţi, întregi şi să nu ducem lipsă de nimic. Așteptarea nu te slăbește. Așteptarea e un antrenament pentru a te face și mai puternic. Când rezistența este pe deplin dezvoltată, caracterul va fi unul puternic și gata pentru orice!

Așteptarea celor răi e mânia. Așteptarea celor neprihăniți e numai bucurie. Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului. Cu cât aștepți mai mult un lucru cu atât îl prețuiești mai mult după ce îl vei dobândi. Ce-i greu de răbdat astăzi, mâine va fi frumos de amintit.

,,Aștept cu nerăbdare ziua, când va veni Isus…”. Așa să avem puterea de a o aștepta. În pace, cu bucurie. Ca niște neprihăniți, copii de Împărat.

Ziua minunată va veni curând. Așteptați-o dar, că n-o așteptați în zadar!

Mario Bîc

Mai lasă-l… poate va face rod…

O bună parte a învățăturii lui Isus se găsește în pilde. Deopotrivă teoretice și practice, pildele Mântuitorului au suscitat de-a lungul timpului un interes exegetic aparte. S-au extras din ele adevăruri de o profunzime tulburătoare, dar au fost și răstălmăcite într-o manieră brutală și păguboasă. Una dintre aceste pilde, cu final abrupt și dificultate ridicată, este cea cu Smochinul neroditor (Luca 13.6-9).

Deși adresată contemporanilor evrei ai lui Isus, pilda are un substrat hermeneutic ce depășește contextul în care a fost rostită. Ea Îl descrie pe Dumnezeu, mai exact felul în care Dumnezeu lucrează cu omul. Din această perspectivă, parabola vorbește despre așteptarea și judecata lui Dumnezeu. An după an, El vine la smochin cu așteptarea să găsească rod. Această inspecție anuală o putem numi evaluare. Cel care sădește smochinul și-i asigură condiții de viață, are dreptul unei evaluări periodice. Așteptările Domnului sunt pe măsura investiției. Cum niciun antreprenor nu investește fără perspectiva unui rezultat, nici Domnul nu face altfel. Numai că, smochinul cu pricina nu rodește. Aproape că-ți vine să-l acuzi de încăpățânare, să-l personifici. Viticultorul este chemat de urgență și i se ordonă să-l taie, pentru a nu mai face umbră degeaba. Sentința este clară și fără echivoc. Nimeni nu poate să treacă peste autoritatea stăpânului, iar decizia lui trebuie respectată.

Numai că, printr-o interesantă intrigă a narațiunii, viticultorul se opune. Mai cere un an și se angajează la o atenție specială. Insistă aproape patetic pe lângă stăpân. În cuvintele lui se ascunde acea atitudine a angajatului. Pentru el ar fi însemnat încă un an de muncă, implicit încă un an în care ar fi fost remunerat. Resursele oricum nu erau de la el, ci tot din visteria stăpânului său. Gestul său era, prin urmare, pe cât de milos pe atât de subiectiv. Personal, nu sunt dintre aceia care-i elogiază pe viticultor. Dimpotrivă, am mereu tendința de a-l subaprecia, de a-l bănui de o gândire îngustă și lipsită de profitabilitate.

Ei bine, acum e acum. După intervenția viticultorului nu mai vorbește nimeni, iar pilda se termină brusc și netranșat. Nu stăpânul are ultimul cuvânt, iar faptul acesta face din pildă o narațiune cu final deschis. Ambele variante, la nivel de speculație, posibile: stăpânul îl taie, totuși; viticultorul își convinge stăpânul și smochinul supraviețuiește. De obicei, pe la amvoane și întâlniri de studiu biblic, prevalează a doua variantă. În serile de Anul Nou interpretarea este folosită ca o alienare în raport cu anul care s-a dus. Este un fel de consolare cu versete biblice, un mod inconștient de a ne absolvi pe noi înșine de atâtea derapaje anterioare. Sesizez în această largă interpretare un subiectivism vinovat, o încercare de a scăpa din prinsoarea propriei conștiințe. Ne dăm în felul acesta prea multe șanse, în loc să ne proșternem cu căință înaintea lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, eu merg pe cealaltă variantă. Nu e mai puțin speculativă decât cea populară, dar este mult mai educativă pentru creștin. Deși nu scrie explicit, e mai de bun simț să crezi că smochinul a fost tăiat. Respectând principiul autorității, e mai logic să crezi că verdictul stăpânului bate mijlocirea angajatului. Și oricum, la firul ierbii, numărătoarea anilor e ceva convențional. Pentru Dumnezeu unitatea de măsură este ziua, fiecare zi ce ni s-a dat. Cum însă pentru noi s-ar putea să fie terfiantă această frecvență, am reușit să ne cercetăm într-una din 365. Vă recomand un deznodământ pesimist, vecin cu tragicul, în ceea ce privește pilda noastră. Ne-ar face mai bine s-o privim așa, ne-am inspecta mai bine adâncurile și ne-am pocăi mai bine.

gmocan : Coramdeo.

Nickbags: Nicolae Geantă - Învingând inerția

Nickbags: Nicolae Geantă - Învingând inerția: 18 ianuarie 2014 Biserica Penticostală Efraim Târgoviște Întâlnire interconfesională de tineret * * * Învingând inerția 1. Inerția s...

Lungul drum spre casa.

http://www.fiti-oameni.ro/media/lungul-drum-spre-casa/

Hotul de biscuiti.

In timp ce aștepta anunțarea avionului cu care urma să zboare, o doamnă stătea și citea ziarul. Mai devreme își cumpărase un pachet de biscuiți de la snack barul aeroportului, ca să-l mănânce după ce se va urca în avion. Cu colțul ochiului a văzut că bărbatul ce stătea alături mânca și el un biscuite. S-a uitat în jos și a văzut că pachetul ei de biscuiți era deschis, iar bărbatul acesta mânca liniștit  din el.

Nu-i venea să creadă că omul era așa de tupeist încât să-i mănânce biscuiții. Ca să nu-i piardă pe toți, s-a aplecat  și și-a luat și ea unul. Spre surprinderea ei, bărbatul a continuat să mănânce biscuiți. Devenind tot mai iritată, femeia a luat toți biscuiții rămași, în afară de unul, înfulecându-i întro clipită.

În acel moment, bărbatul a luat ultimul biscuite, dar înainte să îl mănânce l-a rupt în jumătate, o parte punând-o înapoi în pachet pentru femeie. Acest gest a făcut-o de-a dreptul furioasă. A apucat pachetul deja gol și l-a pus în poșetă.

Spre surprinderea ei a remarcat că în poșetă își avea pachetul de biscuiți intact.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice

Dumnezeul soției lui Iov

Și-a văzut copiii zdrobiți sub dărâmături. Și-a văzut averea risipită într-o calamitate fără noimă. Și-a văzut soțul chinuit de o boală care nu mai vrea să treacă. Și toate acestea într-o singură zi. A fost ziua fatidică, ziua care schimba destinul unei familii. Ceva mai presus de imaginație, ceva care nu poate fi înțeles cu mintea. O mamă care și-a îngropat cei zece copii, o soție care asistă neputincioasă la durerea soțului ei. O femeie pentru care viața se creionează în culori sumbre, morbide.

La capătul atâtor suferințe, într-o disperare vecină cu depresia, nevasta lui Iov alege să vorbească. Cred că nimeni n-ar putea-o judeca. Se apropie de soțul ei și-i spune: Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumezeu și mori! (NTR, Iov 2.9). Puteți citi aici aproape orice. Surprindere, revoltă, compasiune – toate laolaltă. Este singura dată când vorbește această femeie, dar cuvintele ei spun atât de mult. Pe om îl cunoști cel mai bine în momentele maxime (fie de bucurie, fie de necaz). Aceste cuvinte rostite sub o presiune emoțională teribilă ne lasă să vedem în sufletul bietei femei. Ne lasă, de asemenea, să-i evaluăm relația cu Dumnezeul soțului ei. Într-un fel era și Dumnezeul ei, după cum vom vedea, însă un atât de diferit în acele ceasuri grele. Supusă unei probe de mare intensitate, neputincioasa femeie face o adevărată mărturisire de credință.

Dumnezeul ei este viu. Nu te poți raporta decât la cineva care există. Nu poți avea o relație efectivă cu un cadavru. Chiar animozitățile presupun existența celuilalt. Or, femeia îi sugerează soțului să blesteme. Să recupereze într-un fel legătura cu divinitatea. Să-i dea replica lui Dumnezeu care, iată, a îngăduit o așa nenorocire. Se dovedește, din nou, că nimeni nu-L poate ignora pe Dumnezeu. Încercările vieții te obligă la un anumit tip de raportare, oricare ar fi ea.

Dumnezeul ei este personal. Deși Creatorul întregului univers, Făuritorul întregii istorii, acest Dumnezeu uimește prin felul Său de-a fi. El ia aminte la ceea ce spune fiecare, își pleacă urechea la fiecare rugăciune. Uitat de lume, nenorocit în multe feluri, Iov rămâne totuși în atenția lui Dumnezeu. Ce spune el – orice ar spune – se aude până în cer. Soția sa știe lucrul acesta foarte bine. Nu e teistă, nu crede într-un Dumnezeu implacabil și distant, ci într-un Dumnezeu atent la trăirile și rugăciunile oamenilor.

Dumnezeul ei este drept. Femeia știe că blestemânu-L, El nu va rămâne indiferent. O rebeliune de felul acesta nu va rămânea nepedepsită. Dumnezeu nu se va lăsa dezonorat și, astfel, va pune capăt suferinței soțului ei. Din câte ne dăm seama, ea nu s-a îndoit nicio clipă de justețea acțiunilor divine. Aproape matematic, pe cale de consecință, această femeie știe mult despre caracterul și natura lui Dumnezeu.

Pe ansamblu, soluția cu care ea vine înaintea lui Iov nu este în regulă. După reacția acestuia ne dăm seama de acest lucru. Pe de altă parte, trebuie să acordăm circumstanțe atenuante aceste femei. Era distrusă așa cum ar fi orice mamă rămasă fără copii. Era debusolată așa cum ar fi fost orice soție văzându-și soțul suferind. Pe fondul acesta ar trebui să interpretăm acele cuvinte de disperare. Dincolo de ele, într-un mod straniu, soția lui Iov știa totuși mai multe despre Dumnezeu decât mulți creștini nominali de azi.

sursa. Coramdeo.ro

Să scoateți lumea din voi! - de Nicolae Geantă

Undeva, în nisipurile Galileii, a venit un Om cu haina dintr-o bucată şi sandalele din piele de cămilă. Cu faţa arsă, cu buzele uscate, fără adăpost, fără traistă şi fără pungă. Fără sabie, fără armate, fără posesiuni. "Voi trebuie să fiţi diferiţi" a strigat vocea care a schimbat istoria planetei. "Sunteţi în lume, dar nu ca ei! Lumea cere dinte pentru dinte, Eu vă spun: nu vă răzbunaţi! Lumea promovează ura, Eu dragostea. Lumea promovează divorţul, Eu unitatea până la moarte. Lumea promovează întunericul, Eu lumina. Lumea promovează lălăiala în rugăciune, Eu nu cer bolboroseală de cuvinte. Lumea promovează prostituţia, eu castitatea. Lumea pune preţ pe trup, Eu pe suflet. Lumea se teme de moarte, Eu am venit să o înving. Cu-o Cruce!"


Să scoateți lumea din voi în 2014! O biserică ce se amestecă cu lumea promovează o altă Biblie, un alt creștinism, un alt Dumnezeu. Fără lume, în adunare atingem obrajii înlăcrimați ai Domnului. Cu lumea la pachet suntem suflete preacurvare, spune Iacov, fratele Domnului Isus. Cine savurează lumea nu gustă Cerul!


"Nu mă rog să-i iei din lume" a strigat Mântuitorul spre Tatăl din Ceruri, "ci să-i păzești de cel rău!" Veți trăi în lume, dar protejați! Nu vă temeți, Hristos în voi e mai mare ca lumea. Îndrăzniți, El a biruit-o!

Trăiți în 2014 ca Isus Hristos! Și toată viața! Se poate. A demonstrat-o Petru, Pavel, Ioan, Apostolii, Timotei, Sila, Barnaba, Fivi, Eunice, Tabita, Dorca, Aquilla şi Priscila, Tit, Epafrodit, Onisim... Milioane de creştini, în ultimii 2000 de ani. Care este cheia succesului lor? N-au adus lumea în biserică, dar au dus biserica în lume!


Acum duceți-va şi faceți ca ei!

Publicat de Nicolae GEANTĂ

Alpinistul

     Un alpinist a vrut sa cucereasca cel mai inalt munte din lume. Pentru asta el s-a pregatit pentru asta timp indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei.

    Noaptea cazu grea pe inaltimile muntilor si el nu mai vedea nimic. Totul era negru. Pana si luna si stelele fusesera acoperite de nori negri.

Si cum se catara el la doar cativa metri de varful muntelui a alunecat si a cazut in gol. Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din viata lui, bune si rele. Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia de siguranta ca-i frange mijlocul.Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea franghie.

    Urma un moment de tacere absoluta, atarna in neant si singurul lucru ce-i veni in minte fu : 

"-Ajuta-ma Doamne!".

Deodata auzi o voce venita de pretutindeni:

"- Ce doresti fiule?"

"- Salveaza-ma, Doamne!" striga alpinistul cuprins de frica mortii.

"- Chiar crezi ca eu te pot salva?"

"- Da Doamne, cred in Tine!"

"- Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni"spuse Dumnezeu

    Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea in viata...asa ca nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.

    A doua zi dimineata, echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.

             Cat esti de atasat de franghie?

    Isus Hristos cel intrupat ne cheama sa traim altoiti in El, in dragostea Lui, nu te mai baza pe franghiile tale, o sa ingheti de frig la numai 2 metri de pamant.

De ce sunt creștin - de Vladimir Pustan

Pentru că îmi doresc să dau un sens vieții mele. Ideea că mă desparte de animale doar faptul că folosesc laptopul îmi repugnă. Și că sunt îngrădit între naștere și moarte muncind ca să mănânc și să mănânc să pot munci. Dar asta nu are nici un sens. Istoric vorbind nu sunt decât o tenie în condițiile acestea.

    Pentru că nu-mi permit să fiu budist… Faptul că aș putea rata intrarea în nirvana și să mă transform după repetate morți într-un câine comunitar, fugărit și eutanasiat până la urmă de către primarul Marian Vanghelie, mă blochează. Mai bine să trăiți o singură dată și bine pe pământul acesta decât să faci praf vreo zece vieți trăind cu siguranța că mai ai una de rezervă.

     Pentru că nu vreau să mor nebun ca Nietzsche, sărutând caii din oraș. ,,Oricine Îl mai are pe Hristos drept însoțitor nu va cunoaște singurătatea de care am eu parte”, glăsuia în 2 iulie 1885 cel ce decretase moartea lui Dumnezeu. Lipsa lui Hristos din viață așează automat pe soclu neantul ce aduce după el schizofrenia spirituală. Spitalele de psihiatrie burdușite dovedesc falimentul vieții fără cerul aferent deasupra capului.

    Sunt creștin din cauză că sufăr de o anumită doză de masochism. Zâmbesc dulce-amar când mă gândesc că fac parte din cea mai persecutată grupare de pe pământ din ultima sută de ani. Poate că așa trebuie să plătim și noi faptul de a-i fi împărtășit pe păgâni forțat, că am dospit inchiziția și i-am botezat pe evrei.

     Sunt creștin și genetic. Bunicul meu a fost un sfânt, mama o femeie adevărată și amândoi creștini buni. N-am dorit să incerc altceva când modelele funcționau. În laptele matern erau ascunse și cântările lui Traian Dorz.

    Sunt creștin pentru că am dorit să fiu fericit știind de la bătrânul Kant că fericirea nu-i un ideal al rațiunii ci al imaginației. Am fost liber să-mi născocesc cerul. Iar pe alocuri îl văd mai frumos decât l-a văzut Ioan în Patmos.

     Sunt creștin pentru că am organic în mine speranța unei alte vieți, un necreștin lucid neputând evita disperarea știind că la capătul drumului nu-l așteaptă decât moartea.

     Sunt creștin pentru că Hristos nu m-a obligat să fiu ci m-a lăsat să aleg. Orice constrângere care nu vine din interior mă sperie de moarte.

     Lăsându-mi libertatea înseamnă că mă respectă. Intrarea în jug și sub cruce e opțională. Un salt în necunoscut prin credință. Și astfel moartea devine cea mai frumoasă aventură a vieții.

Dacă n-aș fi creștin, m-aș face…

V l a d i m i r _ P u s t a n 

Este vremea potrivita...

      Ne hotaram sa facem anumite lucruri considerand ca este vremea potrivita , vremea potrivita pentru acele lucruri. Ne trimitem copii la scoala la 7 ani, ne casatorim, ne luam anumite angajamente, construim case, toate acestea le facem la o vreme, nici prea devreme nici prea tarziu, la vremea potrivita. Despre o astfel de vreme ne vorbeste si inteleptul Solomon in scrierile sale din Eclesiastul cap. 3.

• ¹ Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
• ² Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.;
• ³ Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;
• ⁴ plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;
• ⁵ aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
• ⁶ căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;
• ⁷ ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;
• ⁸ iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.
•         In cartea Evrei cap. 4 ni se vorbeste despre o zi potrivita, ziua de "astazi".
•  Ziua de astazi este vremea potrivita pentru a ne cinstii parintii, pentru a ne bucura de caldura familiilor noastre, a ne respecta unii pe altii, a ne ierta, a ne apleca mai mult asupra Scripturilor, pentru a ne ruga mai mult, pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, pentru a ne pocaii.
•    O vreme potrivita insotita de o sansa... poate unica sansa de a primii darul Mantuirii.

                                                                   Este vremea potrivita...

•    

Mândria spirituală

Mândria spirituală este uşa principală prin care intră diavolul în inimile celor care doresc propăşirea credinţei. Ea este orificiul de intrare al fumului din puţul fără fund, care întunecă mintea şi înşeală judecata. Acesta este principalul mijloc prin care diavolul pune stăpânire pe persoanele religioase, şi principala sursă a tuturor înşelărilor pe care le introduce, ca să împiedice şi să zădărnicească lucrarea lui Dumnezeu. Această cauză este izvorul, sau cel puţin suportul principal, al oricărei erori. Până nu se vindecă această boală, degeaba se dau leacuri pentru a vindeca celelalte boli. Din cauza ei, mintea apără celelalte erori, şi se păzeşte de lumină, prin care poate fi corectată şi vindecată.

Omul mândru spiritual este plin deja de lumină; el nu mai are nevoie de instruire, şi dispreţuieşte pe cel care i-o oferă. Dar dacă această boală se vindecă, celelalte sunt mai uşor de îndepărtat. Persoana umilă este ca un copilaş, care primeşte cu uşurinţă să fie învăţat; ea este atentă cu ea însăşi, şi conştientă de înclinaţia de a se rătăci; de aceea, dacă i se spune ceva greşit, ea este gata să cerceteze lucrul în mod imparţial. Nimic nu îndepărtează pe o persoană mai mult de diavol decât umilinţa, care pregăteşte mintea pentru lumina divină, alungând întunericul şi limpezind ochii, ca să poată privi mai bine lucrurile bune: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmul 25:9). De aceea, nu trebuie să ne luptăm cu cei mici, nici cu cei mari, ci cu regele lui Israel; prima noastră grijă ar trebui să fie îndreptarea inimii şi scoaterea bârnei din ochi, ca să putem vedea limpede.

Ştiu că multe lucruri sunt foarte jignitoare pentru mândria celor care sunt zeloşi pentru cauza Domnului. Atunci când un creştin o ia înaintea altora în lucrurile religioase, dacă are mângâiere spirituală sau bucurie mai mare decât de obicei, sau dacă pare prea zelos în credinţă, dacă se străduieşte mai mult decât alţii pentru cauza credinţei, sau dacă are anumite succese, e sigur că va trezi imediat invidia celor din jur; şi ei îşi vor închipui (cu sau fără motiv) că este foarte mândru de bunătatea lui, şi că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi, şi toate vorbele şi purtările lui sunt privite în lumina acestei prejudecăţi. Cei care sunt reci şi morţi şi nu au experimentat niciodată puterea evlaviei în inimile lor, sunt gata să creadă astfel despre cei mai buni creştini; şi din cauza aceasta evlavia vitală şi puternică este privită cu duşmănie tainică.

Creştinii zeloşi ar trebui să ia seama să nu fie prinşi în capcană de acuzaţiile celor reci, pentru ca diavolul să nu profite de acest lucru şi să le orbească ochii faţă de lucrurile cu adevărat rele din inima lor, şi să-i facă să se gândească că, dacă sunt acuzaţi degeaba de mândrie spirituală în multe privinţe, sunt acuzaţi degeaba în toate privinţele. Vai, cât de multă mândrie avem în inimile noastre cei mai buni dintre noi! Este cea mai rea parte a unui trup de păcat şi moarte.

Este primul păcat care a intrat în univers, şi ultimul care va fi smuls din el. Este cel mai înverşunat duşman al lui Dumnezeu. Stricăciunea firească se poate manifesta pe două căi: mândrie şi iubire de lume, partea diavolului şi partea firească, sau sinele şi lumea. Aceştia sunt cei doi stâlpi din templul lui Dagon, pe care se sprijină toată clădirea. Dar primul este oricum cea mai rea parte a stricăciunii fireşti; este primul născut al diavolului, şi imaginea sa în inima multor oameni; este ultimul lucru pe care îl biruieşte păcătosul, prin convingere, înainte de a se converti; mândria stă la baza celui mai mare conflict din inima sfinţilor, şi este ultimul lucru de care scapă şi pe care îl învinge; mândria luptă direct împotriva lui Dumnezeu, şi se împotriveşte din răsputeri spiritului Mielului; diavolul este tatăl ei, prin caracterul său înşelător şi tăinuit. Ea se ascunde în adânc, şi este mereu activă şi gata de a se amesteca în toate.

Şi dintre toate felurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai nesuferită. Ea este ca diavolul; este ca păcatul comis într-un cer de lumină şi slavă, în care a fost înălţat la cel mai înalt grad de cunoştinţă, onoare, frumuseţe şi fericire. Mândria este mult mai greu de observat decât celelalte păcate, fiindcă se caracterizează prin faptul că inspiră omului gânduri prea înalte despre sine însuşi. Nu este de mirare deci că cel care are astfel de gânduri nu ştie; fiindcă el crede că părerea pe care o are despre el însuşi este întemeiată, şi de aceea nu este prea înaltă; dacă ar crede că părerea aceasta este neîntemeiată, nu ar mai gândi astfel.

Dintre toate tipurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai ascunsă, şi foarte greu de zărit; din cauza aceasta, mândria spirituală provoacă o părere prea bună despre două lucruri: lumina şi umilinţa persoanei în cauză; amândouă te împiedică să-ţi dai seama de lucrarea mândriei. Dacă eşti mândru de lumina pe care ai primit-o, nu te mai păzeşti. Cel care crede că este înconjurat de lumină nu se teme că vreun vrăjmaş s-ar putea strecura nevăzut în apropierea lui; iar cei care sunt mândri de umilinţa lor nu se mai păzesc deloc, fiindcă nici nu îşi imaginează că ar putea fi atinşi de mândrie.

Sunt multe păcate în inima omului care au o natură tainică, şi sunt foarte greu de observat. Psalmistul spune: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Psalmul 19:12). Dar mândria spirituală este cel mai tainic dintre toate păcatele. Inima este atât de înşelătoare şi nepătrunsă în această privinţă, încât nu există nici un păcat care să fie mai puţin bănuit, şi de care să te convingi mai greu. Ea produce încredere în sine, şi izgoneşte neîncrederea în forţele proprii şi prudenţa.

Nu este nici un păcat care să se asemene atât de mult cu diavolul în subtilitate şi ascunzişuri, nici un păcat care să apară în atâtea forme nebănuite, şi să se arate chiar ca un înger de lumină. Poate să ia naştere din orice; perverteşte şi strică totul, chiar şi adevăratul har şi adevărata umilinţă, dacă are ocazia să-şi exercite puterea. Este un păcat care are multe vieţi; dacă îl omori, va învia; dacă îl nimiceşti şi scapi de el sub o înfăţişare, învie în alta; când crezi că s-a dus cu totul, e încă acolo. Sunt multe tipuri de mândrie spirituală, care apar în forme şi imagini diferite, una după alta, şi învăluie inima precum foile de ceapă; dacă îndepărtezi una, rămâne alta dedesubt. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă de inimile noastre în privinţa aceasta, şi să strigăm după ajutor la marele Vindecător. Cel care se încrede în inima lui este un nebun.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de atent cu acest pericol în momentul de faţă, fiindcă ispitele sunt deosebit de mari: privilegiile măreţe şi deosebite pe care le primesc unii sfinţi de la Dumnezeu, şi onorurile la care ajung unii dintre pastori, sunt mari încercări pentru persoanele în cauză. Este adevărat că o măsură mai mare din prezenţa spirituală a lui Dumnezeu tinde să îndepărteze mândria şi orice stricăciune; dar totuşi, deşi experimentarea unor asemenea favoruri îndepărtează mândria pe de o parte, poate să aducă ispite şi provocări pe altă parte; şi suntem în mare pericol, dacă nu veghem şi nu ne rugăm neîncetat.

Îngerii care au căzut au avut destule îndemnuri de a se umili şi de a se feri de mândrie, prin marile onoruri şi privilegii pe care le-au primit, uitându-se la faţa lui Dumnezeu şi văzând slava Lui infinită; cu toate acestea, în lipsa vegherii, onorurile şi privilegiile pe care le-au primit s-au dovedit a fi un îndemn la mândrie, deşi în inima lor nu exista nimic care să-i împingă spre aşa ceva. De aceea, nici un sfânt, oricât ar fi de eminent şi de aproape de Dumnezeu, nu trebuie să se creadă ferit de acest pericol. Cel care se crede cel mai ferit de pericol este cel mai aproape de el. Apostolul Pavel, care a fost un sfânt eminent, cum nu mai sunt acum, nu a scăpat de pericol nici după ce a ajuns să-L vadă pe Dumnezeu în cel de-al treilea cer, după cum reiese din cuvintele lui (2 Corinteni 12). Şi totuşi, a văzut în ceruri slava nespusă a Fiinţei divine, care ar fi trebuit să-l facă extrem de mic şi rău în ochii săi.

de Jonathan Edwards

Medicament pentru toate necazurile

      

În vremurile creștinismului primar, un medic a fost închis pe nedrept de împăratul său. După un timp îndelungat, membrilor familiei sale li s-a îngăduit să-l viziteze. Aceştia văzând în ce hal ajunsese, întâi au plâns. Hainele îi erau zdrenţe, hrana o felie de pâine şi o cană de apă pe zi. Soţia lui l-a întrebat mirată: "Cum se face totuşi că arăţi aşa de bine la chip şi eşti bucuros?" Zâmbind medicul, i-a spus că el are un medicament pentru toate necazurile. L-au întrebat care este acela şi el le-a spus: "Am descoperit un ceai bun pentru a lecui orice suferinţă. Îl fierbi din şapte ierburi. Am să vi le enumăr pe toate."
Prima iarbă se numeşte mulţumirea. Fii mulţumitor cu ceea ce ai. Tremur în zdrenţele mele când îmi rod pâinea, dar ar fi fost mult mai rău dacă împăratul m-ar fi aruncat gol în închisoare şi fără nimic de mâncare. Mă bucur din toată inima de ceea ce am.
A doua iarbă este gândirea dreaptă. Fie că mă bucur, fie că mă necăjesc, tot în închisoare o să fiu. Sigur că-i mai plăcut să şezi în ea bucurându-te.
A treia este amintirea păcatelor din trecut: număraţi-le şi presupunând că fiecare păcat merită o zi de închisoare, socotiţi câte vieţi ar trebui să petreceţi după gratii. Cu câtă închisoare am făcut am scăpat uşor.
A patra iarbă este gândul la suferinţele pe care Isus le-a îndurat cu bucurie pentru noi. Dacă singurul om care a putut vreodată să-şi aleagă soarta pe pământ - fiindcă a preexistat cu Dumnezeu - a ales suferinţa, ce mare preţ va fi avut ea în ochii Lui! Atunci când este îndurată cu seninătate şi bucurie, suferinţa este de folos mântuirii.
A cincea iarbă, este recunoaşterea faptului că suferinţa ne-a fost dată de la Tatăl ceresc nu ca să ne facă rău, ci ca să ne cureţe şi să ne sfinţească. Suferinţa prin care trecem are scopul de a ne purifica şi de a ne pergăti pentru Împărăţia cerurilor.
A şasea iarbă este cunoaşterea faptului că nici o suferinţă nu poate dăuna vieţii unui creştin. Dacă pentru un om plăcerile trupeşti înseamnă totul, atunci durerea şi închisoarea nu are nici un sens: dacă însă conţinutul vieţii cuiva este adevărul, ei bine, pe acesta îl pot trăi din plin şi în închisoare. În ea, ca şi în afara ei, doi şi cu doi fac patru. Închisoarea nu mă poate împiedica să iubesc; gratiile de fier nu mă pot îndepărta de credinţă. Dacă acestea îmi sunt idealurile în viaţă, eu pot rămâne senin oriunde.
Ultima iarbă din reţetă este speranţa. Roata viaţii îl poate aduce pe medicul Curţii regale la închisoare, dar ea va continua să se învârtească. Ea poate să mă aducă la palat şi chiar la o poziţie mai înaltă decât înainte.

de Richard Wurmbrand



Publicat de Căutaţi pe Domnul

Dumnezeu te iubește- cât de nedrept!

Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat.  Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. “Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.

Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: “dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”

Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.

Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.

Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.

Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.

Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul “nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.

 kristallherz

NU TE MAI FRAMANTA!

“Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” (Matei 6.24)

Ne ingrijoram de foarte putine lucruri din trecut, putine din prezent, dar de foarte multe lucruri care privesc viitorul nostru. Trecutul nu-l putem schimba, prezentul trebuie sa-l acceptam, iar viitorul nu-l cunoastem. Cercetarile efectuate au remarcat faptul ca aproximativ 40% din lucurile de care ne ingrijoram nu se vor intampla niciodata.

Deja nu ne mai ingrijoram de ce vom manca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom imbraca…deja grijile noastre au capatat noi dimensiuni. Da, avem ce manca si cu ce ne imbraca, ba chiar si mai mult decat atat si totusi ne ingrijoram. Siguranta locului de munca, prea multe activitati si sarcini intr-un timp scurt, prea multe posesiuni sau dimpotriva lipsa acestora, familia sau lipsa ei, banii sau lipsa lor, bolile, etc.

Sa privim acum la cativa oameni care au putut sa reactioneze altfel decat cu teama si framantare in niste situatii critice.

Iata cum Daniel, este constient ca incalcarea poruncii imparatului il poate duce direct in groapa de lei, cate griji ar fi trebuit sa-si faca el la gandul ca va fi prins daca continua sa se roage nerespectand porunca imparatului, si totusi “Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.”(Daniel 6.10)

Iov isi pierde copiii si toate posesiunile in cateva ceasuri. Ce disperare si revolta ar fi trebuit sa-l cuprinda, totusi El declara:„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!”(Iov 1.21)

Avraam a primit vestea ca trebuie sa aduca jertfa pe fiul sau mult asteptat si iubit…cate griji ar fi trebuit sa-si faca Avraam…totusi el a ascultat, nu a mai amanat nici un moment si dis de dimineata a pornit in calatoria pe muntele Moria:“ Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.” (evrei 11.17-19)

Fiind oameni, nu putem evita acest sentiment… acestia insa au biruit anxietatea pentru ca aveau experienta unei vieti traite cu Dumnezeu si credinta ca Dumnezeu poate schimba lucrurile desi nu puteau sa vada nici o solutie omeneasca …ei si-au aruncat grijile asupra Lui. Acelasi lucru trebuie sa il faci si tu, si eu la glasul Celui care ne spune:

“Nute teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu suntDumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cudreapta Mea biruitoare.”(Isai 41.10)

SFERTUL ACADEMIC.

Zilele trecute eram într-o biserică și cel ce făcea anunțurile se străduia să-i convingă pe cei prezenți să ajungă la timp pentru serviciul de duminică dimineața. Le-a cerut întâi să vină de la nouă fix, apoi a zis că nu ar fi rău să fie prezenți de la nouă fără zece, iar apoi a zis că poate ar fi bine să ia în considerare sfertul academic și să vină chiar cu un sfert de oră înainte de începerea serviciului. Față în față cu această provocare, mi-a fost dat să văd, nu puțini, care au întâmpinat cu un zâmbet ironic expresia celui ce făcea anunțurile. De ce zâmbet ironic? Pentru că ”știau ei bine, că sfertul academic are în vedere timpul de întârziere și nicidecum timpul prealabil.”

Numai că nu știau bine, pentru că expresia ”sfertul academic” se aplică foarte bine în acest context. Sigur că nu vreau să mă aventurez în polemici inutile cu nimeni pe seama acestei expresii, dar mă tem că românul, mândru din fire, nu poate accepta această expresie decât din perspectiva academicianului, din perspectiva marilor personalități, care își permit să întârzie și să fie așteptate, că...nu-i așa? Noi românii suntem cu toți mari personalități.

E drept că ”sfertul academic” este scuza preferată a românilor atunci când este vorba de sfidarea punctualității, dar să nu uităm că nu conotația românească este cea care stă în picioare, ci ca să înțelegem expresia în discuție, ar trebui să ne ducem la rădăcinile ei. Academia își trage numele de la prima școală filozofică, înființată de Platon la Atena, care își ținea întrunirile în grădinile consacrate eroului Akademos. În această primă academie, Platon își ținea discursurile filozofice și este vrednic de menționat faptul că discipolii și admiratorii lui, în semn de respect,  se adunau cu o bună bucată de timp înainte de a veni maestrul lor, discutând și având dezbateri pe marginea discursurilor anterioare. Sfertul academic privit din această perspectivă este nu timpul pe care poți să-ți permiți să-l întârzii, ci dimpotrivă este timpul pe care îl dedici în semn de respect unei personalități cu care urmează să te întâlnești, mergând la această întâlnire cu mult mai devreme.

Când este vorba despre biserică, despre adunările pe care credem că le onorează Dumnezeu cu prezența sa, cred și eu că sfertul academic, adică venirea la casa lui Dumnezeu cu un sfert de ceas mai devreme este semn de respect pentru cel cu care vrei să te întâlnești. Oamenii smeriți sunt conștienți că vin la biserică să se întâlnească cu cea mai importantă personalitate din Univers, cu Dumnezeu, și se vor sili să vină la întâlnire mai devreme, în timp ce oamenii mândri, care au pretenția că ei înșiși sunt mari personalități își vor permite în numele sfertului academic să întârzie.

În raporturile cu Dumnezeu este de preferat sfertul academic al omului, care smerit și plin de admirație pentru Marele Maestru, va veni cu un sfert de oră înainte la întâlnire, dovedind prin aceasta că îl onorează pe Dumnezeu și cu timpul său.