Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat. Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. “Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.
Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: “dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”
Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.
Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.
Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.
Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.
Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul “nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu