În faţa noastră, patru oameni visează urât…

         În faţa noastră, patru oameni visează urât… Patru umbre, imaginea unor destine pierdute pentru totdeauna în catacombele drogurilor din Bucureşti... Călcăm precauţi pe coridoarele murdare ale unei clădiri părăsite din apropierea Gării de Nord. Slalom macabru printre seringi folosite, excremente şi gunoaie…

        Aplecaţi deasupra unei cutii de carton, patru oameni ai străzii, doi bărbaţi, o femeie şi un adolescent - Tănase şi Gică Tudoran, fraţi, Oana I. şi Robert Cozac - se droghează cu heroină. Spasmodici, tremurând de nerăbdarea iluziei pe care şi-o injectează, înfig acele murdare în braţele aproape fără vene, aproape fără viaţă...

        Apoi, nerăbdători să-şi spună povestea, de multe ori romanţată, se reped să vorbească cu noi. Nu mai caută în cei de afară un sprijin, ci doar speranţa că se pot alege cu ceva bani pentru doza zilnică.

        “Aveam 9 ani când am fugit de acasă şi am început să trăiesc prin canale. Drogat, sărac, înfometat. Heroina o cumpăr din cartierul Ferentari. Ştiu că nu-i curată, mi-a distrus ficatul”, îşi începe povestea Gică Tudoran, zis Manu.

         Bărbatul are dreptate, calitatea drogurilor din România este foarte proastă. În medie, doar 10%, uneori 5%, este stupefiant veritabil, restul e otravă curată: cărămidă, cretă, îngrăşăminte pentru plante, sticlă pisată sau chiar şoricioaică sunt puse de dealeri în heroină.

O doză de heroină - 80 de lei, una de aurolac - 15 lei

          Cel mic, Robert, susţine că are 18 ani, însă arată ca un copil care nu a intrat în pubertate. Ar vrea să plângă, dar nu ştie cum să o facă... Şi atunci bravează. Vorbeşte mult şi înfloreşte povestea. Era bătut, era sărac, se simţea neglijat de familia care trebuia să-l protejeze, aşa că a fugit de acasă.

         “Eu nu prea am bani de heroină, o doză costă 80 de lei. Când mă injectez e sărbătoare... Când n-am bani, îmi iau aurolac. Costă doar 15 lei un bidon şi mă ţine o săptămână”, ne-a mărturisit Robert.

          Femeia, Oana, e în transă… Greu de abordat… Cândva, cei patru au avut de ales între a trăi în lumea noastră sau a muri în lumea lor. Orfani ori bătuţi de părinţi, aleg calea canalului. Ştiu că drumul lor e fără întoarcere, dar nu mai pot da înapoi.

Drogul le-a cucerit mintea, trupul şi sufletul. “Ce să facem, aşteptăm moartea, resemnaţi”, ne spune senin Tănase.

           Ştiu că îşi ucid visurile cu fiecare ac care le pătrunde în venă. Închid ochii şi uită de tot. Uitarea este un drog. Uită că stau în canale, că le este foame, că au dureri înfiorătoare. Uită că nu au părinţi sau ce vârstă au. Au uitat de viaţa lor… Blestemul heroinei li s-a întipărit pe chip. Lipsiţi de dinţi, infectaţi cu boli grave, hepatici în ultimă fază, rămân doar surse de venit pentru traficanţii de pseudodroguri.

           Vânători de iluzii, au uitat de mult motivul pentru care au pus mâna pentru prima oară pe seringă. Teribilism, anturaj, curiozitate sau sărăcie. La început, generator de senzaţii tari, drogul a ajuns să le muşte din trup şi din viaţă.

           România este împărţită în două categorii de consumatori. Cei care se droghează în cluburi scumpe, folosind marfă de o puritate mai mare, şi narcomanii de mahala, care se injectează cu heroină, înconjuraţi de gunoaie.

          Caracterul este acelaşi, diferă doar percepţia. Unii sunt teribilişti şi excentrici, ceilalţi sunt “aurolaci”, “scursuri ale societăţii”. Singura care nu face diferenţa este moartea. Îi pândeşte şi pe unii, şi pe ceilalţi cu acelaşi zâmbet sinistru. Iar la sfârşit nu mai contează decât compoziţia materialului din care este făcută crucea: la unii este din marmură, iar la alţii e din lemn…

articol preluat de pe realitatea.ro 

  O poveste, reala, parca prea reala si prea des intalnita, mai dramatic fiind faptul ca toata povestea aceasta se desfasoara printre noi, printre niste oameni prea legati de amvoane, de altare, de slujbe si programe. Este nevoie de-un Filip, un Stefan, un Pavel, de oameni gata sa plateasca pretul, de oameni gata sa paraseasca comfortul, este nevoie de oameni ... care iubesc si cu fapta nu doar cu graiul.