Primăvara bisericii

 Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care o poate face Biserica înaintea Mirelui ei este curajul de a evolua, spunea monseniorul Favreau.
Trăim într-o lume ce își schimbă chipul mereu și suntem obligați să avem idei inovatoare, pentru a ajunge să punem scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu în cutia poștală așezată pe spatele unui armăsar sălbatic.
Trebuie să trăiești prin credință adică să compui, ne învață unul care nu avea treabă cu biserica, Camus, și asta înseamnă că orice șablon e sinucidere sigură.
Suntem la sfârșit de Univers așa cum îl știm, în întunericul cel mai gros care a fost vreodată. Biserica nu trebuie să blesteme întunericul ci să aprindă o lumină și să o pună pe un vârf de munte.
Avem toate condițiile să putem împlini porunca lui Hristos, aceea de a merge în lume vorbind despre El, cum niciodată n-au fost. Sistem de comunicare facil și planetar, libertate, săracii sunt tot mai săraci, bogații tot mai nesiguri, tinerii tot mai în ceață, bătrânii tot mai eutanasiați.
Dar pentru a fi mai productivi trebuie să fim mai imaginativi. Se impune o rugăciune națională pentru minți deschise, inimi deschise, buzunare largi. Și apoi să ieșim în stradă. Oricum e primăvară...

V l a d i m i r _ P u s t a n

 https://www.facebook.com/vladimir.pustan.5

Diabetul sufletului

Ca limba unui bocanc stricat care nu-și mai găsește locul, așa e limba zvonistului de serviciu, care e mai abil la împrăștiat vitriol decât odicolon. Bârfitorul, căci de el este vorba, e încântat să relateze lucruri care-i plac despre persoane care nu-i plac! Can-can-ist de profesie, bârfitorul e facebook-ul diavolului: împrăștie tuturor știri cu interese oculte.

Bârfa - acest viol al intimității, este "mica istorie de alcov, intriga de culise, raza care penetrează dincolo de măștile politeții cotidiene", spunea eseistul  Christian Crăciun. E o obsesie față de imaginea celuilalt. Negativă. E judecata fără rost, care nu se scrie în cărți. Forța ireductibilă a oralității care se transformă rapid în mit. E "glonțul care ucide trei persoane deodată", zicea Luigi Mițoi, pe cel bârfit, pe cel ce ascultă, dar și pe bârfitor! Când bârfim sufletul începe încet să moară.

În bârfă nu există demonstrații, ci doar axiome. Verdicte date de o curte supremă fără a accepta niciun drept de recurs. Bârfa nu deține tabu-uri. E folosită tot timpul pe ascuns, în "planul din spate", în zona obscurului. E pikamer cu limbaj demolator. Dragostea zidește, dar bârfa dărâmă.

Prea multe bârfe se derulează în ultima vreme. Nu doar la colțuri, nu doar în cârciumi, nu doar pe lavițe în fața porții. Ci și-n biserici! Prea multe lecții de anatomie morală, prea multă expunere de ecorșee înnegresc Mireasa lui Hristos, decredibilizează păstorii, cântăreții, slujitorii! Mai mult, odată cu ei murdărește chipul lui Dumnezeu!

De ce bârfesc oamenii? De fraieri. Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, zice Solomon (Proverbe 11:12). Cine nu are minte se apucă să mintă. Dar mai poate practica sportul ăsta dacă e singur? Cine ascultă bârfe e mai vinovat decât cel ce bârfește, spune o maximă arabă. Bârfitorii nu ajung în cer! 

Fugiți de bârfitori! Cei ce bârfesc pe alții la dumneavoastră, vă vor bârfi și pe dumneavoastră la ei! Dați spam bârfitorilor de pe Internet! Ei vor fi acolo atâta timp cât îi acceptați. Păstrați-vă mintea sănătoasă. Și hainele albe ale lui Hristos...

Știm, bârfa e o "prăjitură care alunecă până-n adâncul măruntaielor", spune cartea Proverbelor (18:8). Atenție: dulciurile fac diabet!

Nicolae Geantă

sursa: ciresarii.ro

Predicarea Evangheliei.

       A predica Evanghelia este o mare onoare, repetând în felul acesta cuvintele ieșite cândva din gura Creatorului. John Stott spunea: „A predica înseamnă a deschide textul inspirat cu credincioşia şi respectul care să-i facă pe oameni să simtă că aud glasul lui Dumnezeu şi apoi să dorească să asculte de El”. Deși fiecare predicator își dorește să predice cu autoritate spirituală, predicarea Cuvântului cu autoritate se întâmplă doar atunci când mesajul are sursa corectă, conţinutul corect, scopul imediat corect şi scopul ultim corect.

1. SURSA CORECTĂ – Cuvântul lui Dumnezeu. „Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:23-25).

2. CONȚINUTUL PREDICII – Învățătura apostolilor. „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor…” (Fapte 2:42)

3. SCOPUL IMEDIAT – convertirea, maturizarea și slujirea. „… să dea înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Cristos Isus” (2 Timotei 3:15).

4. SCOPUL FINAL – Gloria lui Dumnezeu. „Eu Te-am proslavit pe pământ, am isprăvit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 16:4).

          Chemarea lui Dumnezeu pentru a predica Evanghelia este fundamentală, fiindcă Dumnezeu nu poate fi contrâns niciodată să binecuvânteze slujirea unui om pe care El nu l-a chemat să facă felul acela de slujire. „Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură” (Rom. 12:7). „Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron” (Evrei 5:4). Predicarea este manifestarea unui dar – „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10). Dacă Dumnezeu inițiază slujirea unui credincios prin chemare și înzestrare, atunci biserica locală confirmă chemarea divină – „Fiindcă el voia să treacă în Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat să se ducă şi au scris ucenicilor să-l primească bine. Când a ajuns, a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră” (Fapte 18:27). După ce biserica identifică chemarea și înzestrarea divină, Dumnezeu împuternicește slujitorii Săi – „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Când a predicat în casa lui Corneliu, Petru L-a înfăţişat pe Isus ca fiind plin de Duhul Sfânt şi de putere.

         Niciodată Dumnezeu nu echipează un credincios împuternicindu-l pentru slujire, fără ca să nu-l trimită în slujbă, mai întâi în mediul apropiat, apoi în vecinătate și apoi până la „marginile pământului”. Convertirea este urmată de maturizare, instruire, echipare, împuternicire și trimitere. Apoi urmează slujirea, care se încheie odată cu viața. „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:19-20)

Sursa: fiti oameni. 

autor: Luigi Mitoi.

Gabi Zăgrean - Căutarea lui Isus Hristos implică întotdeauna un mesaj cl...

O lume mai bună - Vladimir Pustan

     E lumea în care oamenii acționează, pentru că fericirea nu constă în a avea sau a fi, ci în a acționa. Noi trebuie să măturăm gunoiul, noi trebuie să fim sare și lumină, noi trebuie să facem binele din orice fărâmă de timp pe care o mai avem la dispoziție.
     E lumea cu oameni optimiști, iar optimistul e cel ce se uită după ochii tăi, pe când pesimistul se uită după șireturile tale. Am fost acuzați mereu, noi creștinii, că suntem prea optimiști în privința universului și prea pesimiști în ochii lumii, dar lucrul acesta e fals.
     Pascal de la care a pornit ideea asta, spunea că nu există fericire în această viață decât ca speranță a unei alte vieți. Dar asta sună exact cum o viață întreagă ai bea apă din pahare de plastic, lăsând neatinse paharele de cristal din care îți propui să bei când se va ivi o ocazie specială, care poate nu va mai veni niciodată.
            Cerul începe de pe pământ…
    Stăm, vorba lui Chesterton, cu sabia pe umărul celuilalt. De acolo putem să-l facem cavaler sau să-i tăiem capul. Faceți-i cavaleri…
    Faceți-i să se simtă importanți și buni într-o lume în care frângerea aripilor celuilalt e sport mondial.
Va trebui să ne bucurăm cât mai mult cu putință, dorind cât mai puțin cu putință. Atunci ne vom bucura de orice lucru ce ni se întâmplă, indiferent cât de nesemnificativ va fi…

    O lume în care să trăiești ca un copil.
O lume în care să nu contabilizezi reușitele și nereușitele.
    Mama lui Dürer a născut 18 copii din care 15 au murit. Unul din cei trei rămași în viață a făcut lumea mai frumoasă prin gravurile lui alb negru. Gravuri pe care e o împietate să le colorezi. Pentru că viața e frumoasă și în alb și negru.
     O lume mai bună construită de oameni mărginiți și răi, dar atinși de un Dumnezeu ce în mod intenționat a lăsat o grămadă de lucruri neterminate, tocmai pentru a le termina noi.
    O lume mai bună, printre altele…

V l a d i m i r _ P u s t a n
ciresarii, 13 febr. 2015

Publicat de Nicolae GEANTĂ      sursa:   http://nicolaegeanta.blogspot.ro

Vladimir Pustan | 4. De ce ingaduie Dumnezeu raul? | Ciresarii Tv | 08-f...

Vladimir Pustan - Pildele lui Isus - 3. De ce nu e toata lumea mantuita?...

De ce Rugăciunea?

           “Rugaţi-vă tot timpul” (Luca 21:36), “Rugaţi-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17)”.
     Rugăciunea este un imperativ pentru viața de credință. Nu un like doar atunci când îți place. Și nici atât numai când apele-ti-sunt tulburi. Nu-i simplu sfat camaradesc, ci o poruncă! Faptul că ne rugăm, demonstrăm că Dumnezeu e o fiinţă reală: putem vorbi cu El. Creatorul nu doreşte ca rugăciunea noastră să fie ultima alternativă, ci prima opţiune. Ea trebuie să fie volanul, nu roata de rezervă! “Neglijarea rugăciunii este o obrăznicie”, scria Ravenhill. Prin lipsa ei spunem că avem încredere în fire.
     Rugăciunea e discuție cu Dumnezeu. Cum am putea vorbi cu El cu gurile închise. Și cum ar putea să ne răspundă dacă nu-i vorbim? Personal în ultima vreme am experimentat ce zicea Kierkegaard: "înainte credeam că la rugăciune vorbesc eu, apoi am învățat că El îmi vorbește!"
     Rugăciunea înseamnă "a-L lăsa pe Dumnezeu înăuntru", zice dr. O. Hollesby. E efectul ciocănitului lui Hristos la inimile nostre.
     Rugăciunea e respirația sufletului. Și aerul ăsta trebuie primenit cât mai des... Fără ea ne sufocăm spiritual. Lipsa rugii face din biserici camere de gazare!
     Rugaciunea e personală. Se exclud imitațiile, rugile scrise, cărțile de rugăciuni. Cine le folosește e ca și cum ar cumpăra mâncare gata mestecată. N-am văzut prin magazine așa ceva. Căci nici un stomac n-ar digera. Orice creier ar refuza-o. Iar sufletul nostru e mai important decât creierul...
     Rugăciunea e agonie spirituală, travaliu sufletesc, îmi spunea azi Daniel Grigoriciuc, directorul RVE Suceava. "De ce creștinismul o tratează superficial?" Rugăciunea nu e pierdere de timp! Nerugătorii, superficialii, nu vor putea înălţa niciodată zmeul curajului, nu vor împrospăta harul, nu vor rupe lanţurile neputinţei... Şi, niciodată - ca să-l parafrazez tot pe Ravenhill – nu vor fi candidaţi la cununa de martir!
     Vărsați-vă nu doar "lacrimile înaintea Domnului" (Psalm 62:8). Ci și rugăciunile... Rugăciunea ridică bisericile. Lipsa ei le doboară.

sursa:  http://nicolaegeanta.blogspot.ro/
Publicat de Nicolae GEANTĂ

Elim Harmony - O noua zi

Adio excepționalului! Bun venit obișnuitului!

    Vas de cinste, mireasmă de viață, lumina lumii, sarea pământului, cetățeni cerești, ambasadori ai harului, toate acestea definesc excepționalul. Cred că există diferențe între oameni, diferențe datorate înzestrărilor genetice, datorate mediului educațional și bunăstării materiale, contextului social și cultural. Dar mai mult ca orice cred în schimbarea dată de pocăință. Cred că orice om care s-a pocăit devine purtătorul unui destin unic și excepțional. Cel născut din Dumnezeu dobândește natura lui Dumnezeu care înseamnă măreție, înțelepciune sau într-un cuvânt: extraordinar.
Lipsa extraodinarului, a excepționalului e de fapt rezultatul unei pocăințe care a început să șchioapete. Extraordinar nu înseamnă spectaculos, nu înseamnă vedetism ci înseamnă răspuns dumnezeiesc în pământescul luptelor noastre.
Lipsește măreția, lipsește exclamația de uimire pentru că deși rânduiți unui destin de excepție practicăm o pocăință de duzină. Cred că oricine practică o pocăință biblică – rugăciune, lepădare de sine, urmarea crucii lui Hristos, strângerea Cuvântului sfânt în inimă, părtășia frătească, frângere pâinii, slujirea Lui – rodește în extraordinar, trăiește în extraordinar, devine extraordinar…!
Obișnuitul!
Mă uit la răspunsurile pe care credincioșii le dau vieții și nu pot să nu gândesc cu tristețe: adio excepționalului, bun venit obișnuitului!
Când pocăința înseamnă supraviețuirea de pe o zi pe alta, cănd pocăința înseamnă frică de necazuri, cănd pocăința înseamnă rutină și lehamite, când pocăința însemnă doar privirea spre sine toate acestea înseamnă obișnuitul!
În pestrițul lumii noastre credinciosul obișnuit nu iese în evidență, nu strălucește, nu înfioară, nu uimește, nu îți taie respirația. Și toate acestea se datorează unei pocăințe care nu a fost înțeleasă pe deplin.
Mediocritate!
Dar mai grav ca obisnuitul credinciosului este faptul că au început să apară norii mediocrității. Credinciosul mediocru iese în evidență, din nefericire, prin absurdul felului său de a fi, prin stupiditatea unor afirmații și o ,,gândire‘’ care te blochează și te face să fugi cât te țin picioarele. Mediocritatea are pretenții, e sonoră și nu tace, îți dă lecții și te pândește cu un ochi critic. Ea apare atunci când ,,pocăința’’ este de fapt o înșelăciune a celui rău. E o pocăință fără cruce, fără Damasc, fără Tabor.
Între extraordinar, obișnuit și mediocru stă un singur cuvânt: pocăința!
Prezența pocăinței aduce extraordinarul, șchiopătarea pocăinței ne ține în obișnuit iar falsa pocăința naște mediocritatea.
Să fim pocăiți!


autor: Dinu.


Sursa: http://www.radiohope.ro/