Cel mai mare dar...

“Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!” 2Corinteni 9:15
Cel mai mare dar…

    Cu ocazia sarbarorilor – mai ales cu ocazia Naşterii Domnului – oamenii obisnuiesc sa ofere cadouri celor dragi. Ei devin mai generoşi cu cei saraci oferind din bunurile lor.
Poate obiceiul de a oferi daruri celor dragi l-am deprins din exemplul Tatălui nostru ceresc care la rându-I n-ea oferit noua ,oamenilor, darul Lui nespus de mare şi scump în persoana singurului Său Fiu .
    Dorim desigur sa oferim şi cu ocazia acestor sarbatori un dar cât mai deosebit celor dragi, un dar care să-i surprindă aducându-le bucurie. Căutând un astfel de daradesea ne oprim cu gândul doar la oferta ieftină a lumii acesteia uitând că “marele dar” este încă disponibil.
    Domnul Isus Hristos, singurul Mântuitor este darul nespus de mare pe care tu îl ai. În jurul tău sunt atat de multi oameni care nu au acest dar deşi Dumnzeu il are disponibil şi pentru ei. Tu eşti trimisul special al lui Dumnezeu pe strada ta, la vecinii tăi, la colegii tăi, la familia ta, pentru a le dărui pe Isus Hristos.
    De ce să te mulţumeşti cu nişte cadouri, trecătoare? De ce să oferi celor dragi doar lucruri care pier odată cu întrebuinţarea lor? OFERĂ-LE MARELE DAR!
    Dacă constaţi că şi în anul acesta tu sărbătoreşti ziua Naşterii Domnului fără să-l ai pe El, pe Domnul Isus Cristos – Mântuitorul. Dacă te mulţumeşti să auzi doar despre El sau să aculţi colinde, şi să îndeplineşti anumite ritualuri religioase, îmiîngădui să-ţi amintesc că fără a-l avea în viaţa ta pe       Isus tu ai doar o religie dar eşti cu sufletul gol.
     Tu ai nevoie de MARELE DAR. Atunci când îl vei primi vei deveni un om cu adevărat bogat şi mântuit.
     Te aşteptăm alături de noi la aceste sfinte sărbători, nu pentru a asista la o ceremonie religioasă de Crăciun ci pentru a-l cunoaşte pe Domnul Isus şi a dezvolta o relaţie personală cu El.
     Cu respect şi aleasă consideraţie, gata oricând pentru a-ţi fi alături, al tău slujitor în Cristos,

sursa:http://family2fam.com/
Pastor, Gigi Furdui

Putea să zică ”Nu, mulțumesc”

      Maria putea zice și ”NU” la invitația arhanghelului de a fi purtătoare de Dumnezeu. Poate de aceea Rafael îl vede pe îngerul Gabriel cu flori în mână, asul din mâneca aripii. Știa că femeile nu prea rezistă la flori.
      Iosif putea zice și el ”NU” la o frântură de vis, dar a ales să creadă incredibilul. El a zis greu ”DA” pentru că în viață să vă feriți de oameni care zic repede ”DA” sau ”NU”.
Dumnezeu putea zice și El ”NU” și să ne lase în lumea noastră, lume în care să ne prăpădim de urât, sânge și singurătate.
       Isus putea zice și El ”NU” și să stea la căldură în cer…
  Dar istoria se scrie cu oamenii ce se ridică din fotoliu, cu zei ce nu se ascund de creație, cu îngeri ce fac pe poștașii.
     Cu oameni disponibili. Cu oameni umili. Cu oameni ce biruiesc frica inadecvării, a criticii, a schimbării.
       Dumnezeu nu lucrează numai cu oameni educați, maturi și bogați. Ar fi trecut atunci pe lângă Maria ca acceleratul pe vremuri, prin gara noastră.
      Istoria se face cu oameni care vor să o facă nu să accepte la nesfârșit istoria făcută de alții…

V l a d i m i r _ P u s t a n

sursa:   http://newsnetcrestin.blogspot.ro/

Nicolae Geantă - Cum putem să păstrăm apa proaspătă în familie? - Prover...

Trebuie sa fim diferiti - V. Pustan

Uriasii nostri.

        Sunt momente în viaţă când apar obstacole peste care ţi se pare imposibil să treci, cu neputinţă, omeneşte vorbind. Ne întoarcem la Dumnezeu crezând apoi că lupta s-a terminat, că nu mai există nimic pentru care să ne războim. Însă, dintr-o dată apare el, păcatul peste care credeai că ai trecut, uriaşul din viaţa ta…
       Toţi ne luptăm cu el. Armele obişnuite nu-l pot birui. Goliat a venit înaintea lui David cu sabie şi scut, arme convenţionale. Ce-ar fi fost ca David să pună şi el mâna pe o sabie! Dar nu. Cu astfel de uriaşi în viaţa noastră, tot ce este obişnuit ne omoară.
      O rugăciune obişnuită, o cântare plictisită, o laudă către Hristos din obligaţie, toate acestea ne fac ciobani mioritici în complotul meschin al uriaşului cu ceea ce vrem să fim noi, aşteptând într-un final lovitura de graţie.
      Ca să scăpăm de uriaşii din viaţa noastră, ne trebuie o altfel de putere, un altfel de foc lăuntric, o altfel de dorinţă după Dumnezeu.
      Suntem cetăţeni ai cerului şi avem nevoie de arme cereşti. Trebuie să renunţăm o perioadă la distracţii, like-uri sau mall-uri. Avem nevoie de putere şi aceasta nu o găsim ca ţestoasele ninja în bucăţi de pizza sau ca Popeye marinarul într-o mână de spanac.
        Pentru fiecare uriaş există o armă, dar mai înainte de arma aceasta există numele Dumnezeului Celui viu. În numele Lui e puterea, iar când Îl chemi El îţi răspunde.

      Suntem puternici cât suntem cu El.

      Dacă tot ce suntem cu Hristos este un rezumat al vieţii de creştin iar Sfânta Scriptură un hot-dog înghiţit în grabă, atunci vom ieşi de fiecare dată şifonaţi şi amărâţi din luptele cu uriaşii nostrii.
     Dacă vrem să fim ca David, trebuie să ne aschimbăm atitudinea. Să fii parte dintr-un popor ce se ascunde prin şanţurile vieţii de teamă e simplu, să fii David e altceva.

          Sau poate că nu vrem să ne învingem uriaşii…

                                                                                                          Alexandru Fintoiu

sursa: ciresarii.ro

Toflea: de ras sau de plans?

sursa : http://family2fam.com/

un articol de Cristian Barbosu

Hai să începem cu prima întrebare. De râs? Nu. Deloc. Ce se întâmplă în biserica din Toflea e o lucrare serioasă. Doar cei care n-au fost acolo și nu-i cunosc pe credincioșii de acolo pot râde. Dar nu spre binele lor. Fiindcă Dumnezeu a făcut și face lucruri mari în Toflea. Mai mari ca în multe biserici din Romania si diaspora. Și știu că risc afirmand acest lucru, dar asta e realitatea. N-am putut să nu scriu ceva, dupa ultima mea vizită acolo (acum câteva săptămâni), fiindcă de fiecare dată când am fost pe la ei, sau am fost implicat în vreo slujire a congregației lor, am plecat încurajat, motivat, binecuvântat. Într-o localitate în care o buna parte din locuitori nu știu să scrie și să citească, să găsești o biserică preocupată, care să se ocupe de educația concetățenilor, astfel încât aproape 1000 dintre ei au citit Noul Testament în ultimii ani, peste 500 au citit Biblia în întregime, și 200 să fi urmat cursuri și semniare biblice – stau și mă întreb, oare câte biserici din România și-au făcut scop din asta, să-și educe biblic membrii congregației lor, să-i motiveze și să-i monitorizeze la aceasta? Într-o lume creștină în care familia este sub atac, și curăția înainte de casatorie este o problemă serioasă – chiar și în comunitățile creștine – să găsești o biserică în care slujitorii ei să se framante să caute metode clare și practice prin care să mențină sfințenia relațiilor de căsătorie, e de apreciat. Oare care biserică investește resurse umane și materiale să susțină în fiecare an o conferință de câteva zile, specific destinată relațiilor de familie, așa cum fac cei din Toflea? Și nu doar pentru 30-40 de cupluri ci pentru 1000 + ?!

Da, sunt romi, au avut și încă au multe probleme, dar rar am găsit un grup de credincioși care să vorbească atâta de deschis despre lupta împotriva păcatelor lor, fie sociale, fie generate din tradiții și legi entice împotrivitoare Scripturii, oameni care să-și recunoască slăbiciunile așa cum o fac toflenii. Când vorbești de Toflea nu e nimic de râs, din contră…

Ce, vrei să spui că e ceva de plâns? Da. Dar nu pentru ei… ci pentru noi, cei care deseori ne credem oarecum superiori, mai educați, mai “io-știu-cum” față de ei. Bătând amvoanele multor biserici din majoritatea confesiunilor evanghelice din România, rar am găsit atâta viață în închinare, pasiune în rugăciune, putere în Cuvânt și lacrimi de cercetare ca la Toflea. Da, când intri nu mai auzi nimic, fiindca muzica e atât de tare încât nu mai poți sa intri in barfele cotidiene cu cei de lânga tine, oamenii sunt prea focalizați pe cântare să se uite pe pereți ca în alte biserici, iar ritmul, da, e diferit, mai bat din palme, ba chiar și strigă atunci când cantă, așa că nu poți dormi sau intra pe Facebook cum faci de obicei când corul sau fanfara bisericilor standard cântă aceleași melodii de 30 de ani încoace, pe care inclusiv subconștientul tău le fredonează. E de plâns când te uiți la statisticile cultelor neo-protestante în care botezurile sunt tot mai rare și mai mici, numarul bisericilor scade de la an la an și nici măcar în serviciile de evanghelizare sălile nu-s pline. Când în Toflea, de câțiva ani de zile nu găsești loc dacă vii la fix, oamenii nu se uită la ceas să vadă când se va termina, nu au unul ci două servicii peste săptămână, și în ultimii ani, toflenii au împânzit țara și Europa, nu doar pentru a-și găsi un loc de muncă, dar pentru a deschide biserici. Care biserică, al cărui cult, a plantat 10 alte filiale în țară și incă 5 în diferite țări ale Europei în ultimii ani? Cinste lor și laudă Domnului, care lucrează prin astfel de oameni, disprețuiți de unii, dar iubiți de El. M-am simțit smerit să îi slujesc, încurajat să îi privesc, și binecuvântat să fi invățat lucruri spirituale de la ei.



De râs? De plâns? Da, e un titlu ales pe de o parte să-i atragă pe unii care atunci când aud de Toflea, zâmbesc în baza prejudecăților lor greșite, precum evreii din vechime față de samariteni. Un titlu însa, care ar trebui să ne dea serios de gândit celor care înca mai trăim acel sentiment de frustrare sfântă legat de monotonia și fosilizarea bisericilor evanghelice românești, din țară și din diaspora, și care ne dorim să vedem, cum Dumnezeu dă viață bisericilor noastre… măcar ca la Toflea.

Popicaria vietii.

Agățat de perfuzii în salonul invalizilor, am fost “cazat” lângă un bătrân care trăgea să moară! Septuagenarul nu mai comunica, scotea sunete guturale și-și dădea ochii peste cap. Singurul ajutor, dat de fiica sa, erau niște… lumânări într-o cană!

Auzisem – dar acum am învățat pe patul spitalului, că în clipele când te iei cu moartea la trântă, nu te mai poți pocăi. Dar și că, dacă ți-e scris să dai ortu’ popii, nimeni nu te mai poate întoarce din drum.

Am început să mă rog. Și pentru mine, și pentru bătrân. Capul mi-l simțeam doar jumătate. Durerea nu-mi permitea să leg cuvintele de cer. Am înțeles atunci că mare a fost harul tâlharului pocăit pe cruce. Și că celălalt n-ar mai trebui numai condamnat de noi. Când mușcă dinții morții din noi nu putem știi cum vom reacționa. De aceea, fiți gata dinainte!

Moșul suferind n-a murit în spital. A plecat acasă, aproape inconștient. Nu-i sunase ceasul. A fost doar o alarmă a trezirii din somn. Din întunericul vieții…

Mi-am adus aminte că Marin Sorescu, într-o meditație gravă de-a sa, spunea că “impersonalitatea destinului se traduce în imaginea unei popicării vaste, în care itinerantul fiecărei bile este determinat de o transcendență impasibilă: Totul e calculat dinainte, / Cu mare precizie, / Numai noi, naivii / Mai umblăm pe la policlinici”.

Suntem niște popice așezate de Marele Maestru al Cerului în careul destinului. Orice lovitură ne poate clătina. Dezechilibra. Însă oricine ar arunca, bila vieții nu ne poate doborî la pământ fără ca Dumnezeu să-i permită. Moartea își are vremea ei, spune Eclesiastul (Ecles. 3:2b). Așa că, s-o așteptăm liniștiți! Paradoxal, o așteptăm neliniștiți în spitale! Și, deși majoritatea celor din cimitire au trecut prin spitale înaintea gropii, nimeni n-a cerut vreodată desființarea lor!

Poate are dreptate Sorescu, că oamenii sunt ca popicele. Diferența dintre ele și noi este că oamenii nu doar se ridică. Și înviază! Tu ai încrederea aceasta?

autor : Nicolae Geantă

sursa : ciresarii.ro

Vladimir Pustan | Divortul si recasatorirea | Ciresarii Tv | 07-dec-2014

România după 1 decembrie

    1 decembrie. Fasole cu ciolan. Horă de amatori. Imn cântat pe 17 beregăţi. Steaguri şi steguleţe. Vin fiert şi costume populare. Armată, televiziune şi defilări. Lumânări şi reduceri la oalele pentru sarmale.
    Azi tot românul e patriot. Poartă cu mândrie tricolorul, vorbeşte în versuri şi îşi drege glasul. Se adună prin pieţe, iese la strada principală. Nu ratează nici un prilej de socializare (sau de căpătat ceva). O mulţime de oameni veseli şi roşii la faţă (încă nu ştiu dacă nuanţarea asta se datorează frigului sau unor lichide "tari"), se îmbrăţişează călduros, pentru ca de mâine să reînceapă să se înjunghie pe la spate.
     Nu mi-am schimbat părerea... Suntem o naţie de ciudaţi.
Blestemăm ţara asta peste 360 de zile pe an, şi azi, brusc, o iubim şi suntem mândrii de cetăţenia noastră română.
    Ne văităm ca nu avem locuri de muncă şi n-avem viitor între hotarele ei, n-avem copii. Dar cine oare o fi făcut milioane de avorturi în câteva decenii? Tineretul ce trebuia să întreţină ţara nu a avut dreptul la viaţă! Acum suportăm consecinţele.
    Ne plângem că ne pleacă pruncii în diaspora şi nu ne mai vizitează cu anii, uitând că noi le-am implantat ideea asta în minte, încă din copilărie. Suntem nemulţumiţi de regimul politic, de
conducători, de vecini, de străzi, de pensii. Aşa-i românu, vrea să-i pice totul din cer, de-a gata.
     Astăzi însă uităm de toate inconvenientele şi defectele patriei, simţindu-ne mai români, "mai tineri, mai efervescenţi". Problema e că timpul nu stă în loc. Mâine e 2 decembrie şi euforia se va dizolva, lăsând la iveală problemele care, oricum, au fost tot timpul acolo.
        Ce-i de făcut?
       Cred că singurul mod prin care putem schimba ţara asta, este schimbându-ne pe noi.
Nu guvernul, nu preoţii, nu autostrăzile, nu profesorii. Ci modul în care ne raportăm la ce se-ntâmplă, modul în care privim ce-i în jur. Dacă suntem în căutarea defectelor, avem mari şanse să le găsim. Dar şi calităţile se pot găsi la fel de uşor. Trebuie doar să vrem şi să ne uităm unde trebuie.
      Priveşte mereu partea plină a paharului şi ia iniţiativă. Dacă toţi fac răul, tu fă binele. Dacă toţi sunt mincinoşi, tu spune adevărul. Dacă toţi sunt corupţi, tu fii cinstit. Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în ceilalţi. Încet încet, vei observa că tot mai mulţi oameni buni îţi apar în cale.
România nu-i o ţară atât de săracă precum pare! Marile ei comori n-au fost descoperite încă. Marile ei comori se află în noi. Pentru că România nu-i o bucată de pământ, România este o singură inimă ce bate în milioane de trupuri.

       Fii binecuvântată România, oriunde te-ai afla!


_ Sefora Geantă_    sursa:http://seforaseah.blogspot.ro/

Total Fara Nume