Vladimir Pustan | 10. Sărac, târziu și ușa închisă | Pildele lui Isus | ...

Vladimir Pustan | Greseli grave pe drumul mantuirii | Ciresarii Tv | 17-...

Un playlist foarte reusit.

Cred ...

       Că temnița cea mai de temut e aceea în care te simți bine și care ți-ai făcut-o singur.
Că Dumnezeu are dreptate atunci când zice să semănăm fără să numărăm semințele…
      Cred că sunt multe lucruri pe care le-am arunca de ne-ar fi teamă că s-ar putea să vină alții să le culeagă.
      Cred că sunt multe lucruri pe care le-am arunca de nu ne-ar fi teamă că s-ar putea să vină alții să le culeagă.
     Cred că cea mai bună modalitate de a prinde un tren este să-l pierzi pe cel de dinaintea lui. Nu e profesor mai bun ca eșecul.
    Cred că există oameni care nu se aleg de pe urma averii lor decât cu teama de a o pierde.
Cred că Dumnezeu a făcut urzica nu pentru șampon ci pentru ca să știm că există lucruri pe care nu trebuie să punem mâna.

V l a d i m i r _ P u s t a n 

sursa: ciresarii.ro.

Vladimir Pustan | 11. De ce atâtea culte creștine? | Probleme discutabil...

Moartea batranului cersetor – Mihai Dorin

     În acest colţ de pagină am făcut odată portretul unui bătrân om al străzii, care mi-a atras atenţia prin delicateţea gestului său de a hrăni, din ceea ce aduna de prin tomberoane ori din pomeni, câinii străzii, adică alte fiinţe părăsite de oameni ce se pretind creştini şi uneori bat mătănii smerite.

    Am asociat cele două categorii de fiinţe nefericite şi am glosat pe tema solidarităţii duioase dintre el şi protejaţii lui patrupezi. “Copiii” făceau roată în jurul lui în aşteptarea tainului cotidian. Se iveau instantaneu când apărea, de parcă l-ar fi aşteptat înfriguraţi. Pe chipul bătrânului cerşetor se citea pacea, împăcarea sufletească şi bucuria.

    Nu mi-a fost greu să asociez umanitatea gestului său cu indiferenţa unor creştini gospodari la casele lor faţă de câinii vagabonzi şi oamenii străzii. Cei mai mulţi îi văd ca ciumaţi, ferindu-se să nu fie întinaţi prin apropiere. Unii ţin atât de mult la estetica “purităţii” lor încât îi judecă nemilos, după ce i-au tratat cu indiferenţă ori scârbă. Detest tipul acesta de “creştini” de paradă şi sigur nu-mi voi alege vreodată eroi dintre ei.

    Îmi este clar ca bună ziua că bătrânul cerşetor era mai adânc uman şi mai smerit decât mulţi semeni care se pretind.Am vrut să-l cunosc pe bătrân şi am intrat în vorbă cu el. Am fost încântat să văd că era un om inteligent şi cultivat, că la viaţa lui se informase şi nu voia să renunţe nici chiar acum, când soarta îl aruncase peste bord.

     Nu asuma statutul de paria, pe care semenii i-l atribuiseră, iar din dialogul cu el am putut lesne constata să nu i se alterase nici caracterul. Îşi păstrase judecata morală şi conduita creştină. Era grijuliu şi cu aspectul exterior, străduindu-se să fie curat şi decent îmbrăcat. Am aflat că fusese cândva angajat la Politehnică, până într-o zi când filmul s-a rupt.

    Ca într-un vis urât şi-a pierdut casa, familia, locul de muncă şi prietenii. A devenit om al străzii, adică nimeni. Rudele i-au întors spatele, iar copiii au uitat de el. S-a resemnat, negăsind reazem de speranţă nicăieri. Stiu că oamenii au fost total nepregătiţi pentru noile împrejurări, iar unii au fost învinşi.

   Am aflat de la bătrânul cerşetor că în căminul de noapte al Primăriei, în care oamenii străzii au acces doar în nopţile de iarnă calendaristică, mişună păduchii. De aceea se ferea de cămin ca de un loc blestemat. O fi aşa, domnule primar, că pe bătrânul cerşetor nu-l mai pot întreba?

    Între timp a trecut la Domnul, de nimeni vegheat, de nimeni plâns. Un alt cerşetor, în compania căruia îl vedeam adesea, mi-a spus că într-o noapte geroasă din ianuarie, bătrânul cerşetor a murit îngheţat într-o clădire părăsită din spatele Politehnicii. De parcă n-ar fi vrut să se despartă de fostul lui loc de muncă. Cu chipul lui blajin, cu privirea lui vie, dar tristă, purtând mereu aceeaşi sacoşă de rafie cu pâine pentru prietenii lui vagabonzi, îl întâlneam adesea pe aleile Universităţii de pe Splai Bahlui.

     Te saluta cu o eleganţă înnăscută şi discretă. Îi cunoştea pe mulţi profesori şi se mândrea cu asta. Nu ştiu cum va fi fost privit în comunitatea oamenilor străzii. Poate cu invidie pentru trecutul lui printre intelectuali, poate cu respect pentru ţinuta lui demnă. Iar noi, semeni ai lui întru Hristos, suntem tot mai indiferenţi la suferinţă, mulţumindu-ne să nu vedem ori să judecăm abrupt, fără ştiinţă, fără conştiinţă şi fără suflet.

sursa;  fiti oameni.

autor; Mihai Dorin.

Gabi Zagrean - Invierea fiicei lui Iair - Femeia cu scurgere de sange | ...

Primăvara bisericii

 Cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care o poate face Biserica înaintea Mirelui ei este curajul de a evolua, spunea monseniorul Favreau.
Trăim într-o lume ce își schimbă chipul mereu și suntem obligați să avem idei inovatoare, pentru a ajunge să punem scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu în cutia poștală așezată pe spatele unui armăsar sălbatic.
Trebuie să trăiești prin credință adică să compui, ne învață unul care nu avea treabă cu biserica, Camus, și asta înseamnă că orice șablon e sinucidere sigură.
Suntem la sfârșit de Univers așa cum îl știm, în întunericul cel mai gros care a fost vreodată. Biserica nu trebuie să blesteme întunericul ci să aprindă o lumină și să o pună pe un vârf de munte.
Avem toate condițiile să putem împlini porunca lui Hristos, aceea de a merge în lume vorbind despre El, cum niciodată n-au fost. Sistem de comunicare facil și planetar, libertate, săracii sunt tot mai săraci, bogații tot mai nesiguri, tinerii tot mai în ceață, bătrânii tot mai eutanasiați.
Dar pentru a fi mai productivi trebuie să fim mai imaginativi. Se impune o rugăciune națională pentru minți deschise, inimi deschise, buzunare largi. Și apoi să ieșim în stradă. Oricum e primăvară...

V l a d i m i r _ P u s t a n

 https://www.facebook.com/vladimir.pustan.5

Diabetul sufletului

Ca limba unui bocanc stricat care nu-și mai găsește locul, așa e limba zvonistului de serviciu, care e mai abil la împrăștiat vitriol decât odicolon. Bârfitorul, căci de el este vorba, e încântat să relateze lucruri care-i plac despre persoane care nu-i plac! Can-can-ist de profesie, bârfitorul e facebook-ul diavolului: împrăștie tuturor știri cu interese oculte.

Bârfa - acest viol al intimității, este "mica istorie de alcov, intriga de culise, raza care penetrează dincolo de măștile politeții cotidiene", spunea eseistul  Christian Crăciun. E o obsesie față de imaginea celuilalt. Negativă. E judecata fără rost, care nu se scrie în cărți. Forța ireductibilă a oralității care se transformă rapid în mit. E "glonțul care ucide trei persoane deodată", zicea Luigi Mițoi, pe cel bârfit, pe cel ce ascultă, dar și pe bârfitor! Când bârfim sufletul începe încet să moară.

În bârfă nu există demonstrații, ci doar axiome. Verdicte date de o curte supremă fără a accepta niciun drept de recurs. Bârfa nu deține tabu-uri. E folosită tot timpul pe ascuns, în "planul din spate", în zona obscurului. E pikamer cu limbaj demolator. Dragostea zidește, dar bârfa dărâmă.

Prea multe bârfe se derulează în ultima vreme. Nu doar la colțuri, nu doar în cârciumi, nu doar pe lavițe în fața porții. Ci și-n biserici! Prea multe lecții de anatomie morală, prea multă expunere de ecorșee înnegresc Mireasa lui Hristos, decredibilizează păstorii, cântăreții, slujitorii! Mai mult, odată cu ei murdărește chipul lui Dumnezeu!

De ce bârfesc oamenii? De fraieri. Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, zice Solomon (Proverbe 11:12). Cine nu are minte se apucă să mintă. Dar mai poate practica sportul ăsta dacă e singur? Cine ascultă bârfe e mai vinovat decât cel ce bârfește, spune o maximă arabă. Bârfitorii nu ajung în cer! 

Fugiți de bârfitori! Cei ce bârfesc pe alții la dumneavoastră, vă vor bârfi și pe dumneavoastră la ei! Dați spam bârfitorilor de pe Internet! Ei vor fi acolo atâta timp cât îi acceptați. Păstrați-vă mintea sănătoasă. Și hainele albe ale lui Hristos...

Știm, bârfa e o "prăjitură care alunecă până-n adâncul măruntaielor", spune cartea Proverbelor (18:8). Atenție: dulciurile fac diabet!

Nicolae Geantă

sursa: ciresarii.ro

Predicarea Evangheliei.

       A predica Evanghelia este o mare onoare, repetând în felul acesta cuvintele ieșite cândva din gura Creatorului. John Stott spunea: „A predica înseamnă a deschide textul inspirat cu credincioşia şi respectul care să-i facă pe oameni să simtă că aud glasul lui Dumnezeu şi apoi să dorească să asculte de El”. Deși fiecare predicator își dorește să predice cu autoritate spirituală, predicarea Cuvântului cu autoritate se întâmplă doar atunci când mesajul are sursa corectă, conţinutul corect, scopul imediat corect şi scopul ultim corect.

1. SURSA CORECTĂ – Cuvântul lui Dumnezeu. „Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:23-25).

2. CONȚINUTUL PREDICII – Învățătura apostolilor. „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor…” (Fapte 2:42)

3. SCOPUL IMEDIAT – convertirea, maturizarea și slujirea. „… să dea înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Cristos Isus” (2 Timotei 3:15).

4. SCOPUL FINAL – Gloria lui Dumnezeu. „Eu Te-am proslavit pe pământ, am isprăvit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 16:4).

          Chemarea lui Dumnezeu pentru a predica Evanghelia este fundamentală, fiindcă Dumnezeu nu poate fi contrâns niciodată să binecuvânteze slujirea unui om pe care El nu l-a chemat să facă felul acela de slujire. „Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură” (Rom. 12:7). „Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron” (Evrei 5:4). Predicarea este manifestarea unui dar – „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10). Dacă Dumnezeu inițiază slujirea unui credincios prin chemare și înzestrare, atunci biserica locală confirmă chemarea divină – „Fiindcă el voia să treacă în Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat să se ducă şi au scris ucenicilor să-l primească bine. Când a ajuns, a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră” (Fapte 18:27). După ce biserica identifică chemarea și înzestrarea divină, Dumnezeu împuternicește slujitorii Săi – „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Când a predicat în casa lui Corneliu, Petru L-a înfăţişat pe Isus ca fiind plin de Duhul Sfânt şi de putere.

         Niciodată Dumnezeu nu echipează un credincios împuternicindu-l pentru slujire, fără ca să nu-l trimită în slujbă, mai întâi în mediul apropiat, apoi în vecinătate și apoi până la „marginile pământului”. Convertirea este urmată de maturizare, instruire, echipare, împuternicire și trimitere. Apoi urmează slujirea, care se încheie odată cu viața. „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:19-20)

Sursa: fiti oameni. 

autor: Luigi Mitoi.