Ştie Dumnezeu ce să facă.....

Toată viaţa am aspirat să cresc spiritual. Înainte de a mă împrieteni cu Florin, la 22 de ani, începusem să mă gândesc a doua oară în viaţă, că poate pentru mine ar fi o variantă să intru în mediul monahal, să mă pun deoparte pentru Dumnezeu.
Dar mi-a fost teamă să mă dau pe mâna unui sistem religios care îmi va spune ce să fac şi ce să gândesc, care nu îmi va permite o altă opinie şi îmi era teamă că mai târziu voi regreta că nu am o familie, pentru că nevoile şi gândurile oamenilor se schimbă.
În mănăstire nu faci ce vrei şi nici măcar nu crezi ce vrei, iar regulile sistemului pe care îl adopţi trebuie urmate până la capăt.

Mă uitam la oameni, la lume şi nu era ce îmi doream. Dar l-am întâlnit pe Florin, în prima zi de facultate, la Drept. Citea Platon, Aristotel, Kant, Filocalia şi o mulţime de alte scrieri religioase, filozofice. Avea un duhovnic la o mănăstire izolată din Moldova, se întâlnea cu Părintele Galeriu o dată pe săptămână, la Schitul Darvari, împreună cu alţi colegi, ca să înveţe să îl înţeleagă şi să îl urmeze pe Dumnezeu.

Apoi ne-am căsătorit şi am început să căutăm împreună să creştem spiritual. Totdeauna am crezut că trebuie să avem o relaţie personală cu Dumnezeu, că trebuie să existe argumente palpabile ale acestei relaţii, nu un monolog.
Mereu am crezut că noi trebuie să vrem ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi, rugăciunea noastră să schimbe lucrurile rele, iar Dumnezeu să răspundă personal sufletelor noastre. Aşa am ajuns la Betel.

Între timp Florin a făcut Institutul Teologic Penticostal şi Facultatea de psihologie, la care am fost din nou colegi de grupă.
La 8 ani de la venirea la Betel i s-a propus să candideze la pastoraţie. Mi-a spus că mă lasă pe mine să decid dacă va candida sau nu , pentru că lucrul acesta ne va afecta pe mine şi pe copii, că timpul pentru noi şi aşa puţin, se va împuţina şi mai mult.
Ştiam că aceasta e chemarea lui. Am fost de acord cu două condiţii:1. Să aibă grijă de amărâţi, de oamenii trişti, săraci, loviţi, să le fie alături. 2. Să nu îşi lase serviciul. În momentul în care sursa ta de venit, unica, provine din terenul religios greu mai poţi spune că mai ai libertate de credinţă. Ce faci când crezi că lucrurile ar trebui făcute altfel? Dacă nu poţi schimba nimic, ce faci? Ai puterea să renunţi când ştii că îi ruinezi pe cei dragi? Eu cred că de cele mai multe ori, nu.

A urmat o perioadă de muncă, sacrificii din partea lui, o perioadă în care dacă avea febră şi nu ajungea la o evanghelizare primea un perdaf despre seriozitate şi o minipredică, depre cum te ridici în numele Domnului şi poţi, chiar dacă crezi că nu poţi. Cei mai mulţi l-au iubit, au avut nevoie de el, dar au fost şi alţii care din "mare este secerişul şi puţini sunt secerătorii" au înţeles că mic este secerişul şi prea mulţi sunt secerătorii.

Cu cât lucrarea lui lua amploare cu atât ne era mai greu, întregii familii. Tot timpul ni se întâmpla câte ceva, ani la rând: de la adversităţi ale oamenilor, care depăşeau firescul, până la întâmplări de tot felul: când era într-o evanghelizare a căzut o poartă de fier peste mine, pe un viscol năpraznic, se oprise orice circulaţie şi acolo am rămas...destul, cu ocazia altei evanghelizări mi-a căzut o bucată de zid pe picior şi mi-a spart glezna, copiii păţeau mereu câte ceva, ba eram la spitalul Budimex, ba la Grigore Alexandrescu, iar ce am enumerat acum e mai nimic.

Atât de mult mi-aş fi dorit să fim într-o biserică, amândoi pe ultima bancă. Atât de des m-am gândit ce frumos ar fi fost dacă ar fi fost aşa. Au fost momente când ar fi renunţat. Lucrarea a adus cu ea lucruri la care nu ne-am aşteptat. Încercări foarte multe.

Mi-a spus să îi spun când vreau să renunţe şi o va face pentru că suntem una. Aş fi vrut, dar nu am putut să îi fac asta nici lui şi nici lui Dumnezeu. Tot timpul primea telefoane de la oameni necăjiţi, fără sprijin, care trec prin încercări foarte mari.
O dată nu a raspuns la telefon până spre seară şi avea 100 de apeluri nepreluate. Eu totdeuna am avut nevoie de oameni când mi-a fost greu. Am încercat , dar nu mă pot echilibra fără sprijinul oamenilor. Eu cum să las cu un cuvânt (Renunţă!) atâţia oameni fără sprijin?

Dinafară lucrurile păreau înfloritoare pentru unii, de invidiat pentru alţii şi grele pentru cei care erau oamenii rugăciunii, fraţi.....fraţii noştri.
Ca să putem face faţă posteam cât mai mult, ne rugam cât mai mult, împreună, singuri, cum puteam. Uneori mă duceam la serviciul lui, în capătul celălalt al Bucureştiului să mai facem o rugăciune împreună, pentru că noaptea, când ajungea acasă, era extenuat, iar dimineaţa plecam înaintea lui.

Şi uite aşa, din problemă în problemă, din rugăciune în rugăciune, din post în post, ajungi să ai ce predica. Pentu că fericiţii nu sunt cei care au cea mai mare nevoie de predică, ci încercaţii, amărâţii, loviţii vieţii, aşa cum era şi el şi cum eram şi eu. A fost şi este foarte serios cu pregătirea predicilor: se documentează şi se roagă mult pentru o predică.
Dar ceea ce face diferenţa este o înţelegere deosebită a vieţii, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, darul pe care Cel de Sus l-a pus în el şi... ceea ce catalizează totul: durerea sufletească.

Florin poartă o durere permanentă. Iar viaţa, să zicem aşa, ca să nu o punem în dreptul nimănui, i-a potenţat-o cu evenimente, unele normale, altele aberante, din plin. Poate s-ar fi mândrit fără toate lucrurile acestea.
Şi ca să fiu sinceră până la capăt: am convingerea că s-ar fi mândrit. De fapt, de cele mai multe ori predică despre necazurile prin care a trecut chiar el, sau eu, sau cei apropiaţi.

Şi în mijlocul rugăciunilor şi posturilor noastre vine şi o bombă incredibilă. Florin a avut ocazia să fi uimit de oamenii din jurul lui, pe care îi credea aşa cum se prezentau, cum căutau să se arate, unii mai de aproape, alţii mai de departe. Eu nu am fost uimită aşa tare de oameni.

Trebuie să recunosc că nu am crezut niciodată în dragostea frăţescă nedovedită. Faptul că un om se botează şi avansează în ierarhia bisericească nu îmi spune nimic privitor la caracterul şi sufletul lui. Am văzut prea multe. Nu m-am întrebat de ce fac oamenii ceea ce fac, pentru că ştiam.

Mi-am pus o întrebare mult mai grea....şi mai periculoasă. De ce îngăduie Dumnezeu asta? Eu i L-am dat Lui pe Florin şi am renunţat la timpul minim pe care putea să mi-l ofere mie, copiilor. Iar eu pe Florin l-am iubit enorm, toată viaţa. Am înţeles că peste cel care îl slujeşte pe Dumnezeu vin încercări şi am acceptat. Dar de ce Dumnezeu a dat voie oamenilor să facă aşa ceva unui om care Îl iubeşte şi Îi slujeşte? Nu L-am mai înţeles pe Dumnezeu. I-am văzut pe cei care fac răul trăind bine, având respect şi iar nu am înţeles cum merg lucrurile.

Apropo, dacă în lumea asta mult blamată de noi cineva face o afirmaţie, trebuie să o dovedească şi oamenii se uită şi la profilul moral al celui care acuză. Dar când cei care judecă sunt înţeleşi cu cei care reclamă, iar judecătorii nu dau socoteală nimănui pentru ceea ce fac şi au puterea să le râdă în nas tuturor cu dreptul acesta pe care şi-l arogă, în lumea lor, în sistemul lor, nu mai există nicio şansă pentru cel care incomodează tare.

Şi uite aşa, sub bila grea a ierarhiilor formale, au zburat poziţiile incomode ale ierarhiilor informale.
După 17 ani în care am fost juristă la Cultul Creștin Penticostal, a trebuit să plec, ajutată substanţial, aşa cum a fost ajutat şi Florin şi nu îmi pare rău.

Am ales să merg la Renovatio în mod asumat, pentru că am crezut şi cred în lucrarea aceasta. Am nevoie să cred în slujitorii din faţă, am nevoie să nu îmi vorbească nimeni de la o pretinsă înălţime spirituală, care nu există. Vreau ca cel care vorbeşte din faţă să fi experimentat, să fie un om încercat, să fi pierdut şi să fi biruit cu Dumnezeu şi să îmi povesteasă şi mie. Există o mulţime de tehnici de manipulare. Nu vreau să văd la amvon aşa ceva.

Ar fi tragic dacă Dumnezeu ar avea nevoie de aşa ceva. Noi, cei din sală, nu suntem naivi, indiferent de studiile pe care le avem, pentru că mai mult sau mai puţin, a trecut viaţa peste noi. Ne dăm seama când tonalitatea se schimbă în mod forţat sau când cel din faţă e mişcat de ceea ce spune.

Deosebim emoţiile reale de cele atrase în mod forţat, ca să slujească vorbitorului. Vreau să aud ceva autentic. Vreau ca cel din faţă să creadă din tot sufletul ce spune. Vreau să fie un om bun, să biruie greutăţile vieţii cu Dumnezeu şi să ne spună şi nouă, celor din sală cum a făcut.

Dacă greşeşte, vreau să ne spună şi nouă. Ştiţi, mesajul e mai mult nonverbal decât verbal. Vreau ca vorbitorul să îl tot strângă pe Dumnezeu în inima lui şi să îşi verse sufletul acolo, în faţă, înaintea bisericii. În ultimă instanţă, cam ştim şi noi ce să facem, dar nu mai găsim puterea uneori. Şi vrem ca în biserică să o recăpătăm. Vreau mult? Cred că vreau mult. Dar de ce aceste lucruri banale au devenit aşa mult? Ne-am învăţat cu altceva şi a ajuns să ni se pară normal?

Mă uit în urmă la răul pe care atunci nu l-am înţeles. De ce face omul asta? Dar Dumnezeu de ce îngăduie? Şi am înţeles că fără tot răul acela nu am fi avut puterea unei desprinderi, chiar dacă ne-am dorit-o cu mult timp înainte uitându-ne la atâtea şi atâtea lucruri.

Ştie Dumnezeu ce să facă....doar că suferinţa e greu de acceptat.
Facă-se voia Lui!

Sursa : https://www.facebook.com/misiunearenovatio/posts/2006259932919483

Mina Ianovici

Please distribute this blog to expand the kingdom of God. God bless you all.