Dumnezeu nu-i claustrofob.

Povestea apocrifă a melodiei „Despre smerenie”

Biserica de lemn din Mănăstirea Bârsana (sursa)

Un grup de contribuabili onorabili și celebri au decis că, de vreme ce marea catedrală a „Mântuirii Neamului” se construiește inclusiv din banul public, e cu totul îndreptățit să-L caute pe Dumnezeu să vadă dacă se prezintă la „locul de muncă”.

Dar unde să-L caute și cum? Pe cine să întrebe? De unde să pornească? Încotro să se îndrepte și în ce calitate veneau domniile lor cu căutarea? Cum să se prezinte? Vor fi voind să-L caute pe Dumnezeu sau numai doreau să știe dacă El are de gând să se arate prin viitoarea catedrală? Cine știe… fiindcă nu avem răspuns la aceste întrebări.

Profitând de visul profetic căpătat în chip providențial de către unul din grup, contribuabilii onorabili au decis să-și asume revelația confratelui lor și să tragă concluzia finală, ultimă și peremptorie: Dumnezeu nu s-a prezentat încă pe șantierul în lucru, dar nici nu are vreo intenție să vină ulterior, când mega-construcția va fi gata. El este, se pare, megalofob.

Dar să zăbovim nițel asupra omului cu visul și cu revelația. Evident că, dacă l-a căutat pe Dumnezeu printre betoane, macarale, înjurături de muncitori (care se manifestau astfel fie din cauză că erau cam neumblați pe la biserică, fie din pricina vreunei vătămări corporale intempestive), îndemnuri la donații, fierăraie, praf de șantier, ocări seculariste, nemulțumiri civice și toate alea, nu avea cum să-l găsească.

D-aia a fost „răpit” în viitor și i s-a dat posibilitatea să-l caute pe Dumnezeu și în clădirea terminată. Cum nu l-a găsit, și-a luat picioarele la spinare și a ajuns, după spusele lui, la o băsearecă de lemn (numele arhaic se potrivește cu materialul, d-aia l-am introdus) unde… surpriză, pe suprafața mică L-a găsit repede.

*******************************

Ei, acum rămân totuși câteva lucruri care nu sunt cu totul elucidate. Mai întâi, se pare că toți contribuabilii porniți în această călătorie aveau convingerea că Dumnezeu poate fi găsit, deci de aceea L-au și căutat. Ceea ce e bine. Și toți l-au găsit cam în același loc. Ceea ce e puțin straniu. Însă ce relație există între Dumnezeu și contribuabil? Asta este o întrebare ce ne pune pe gânduri.

O altă problemă nelămurită este de ce nu preferă Dumnezeu materialele ecologice. Lemnul, se știe, a devenit un material sensibil în patria noastră. Dacă ar trece toată creștinătatea pe structură lemnoasă… n-ar deveni asta o catastrofă ecologică? Nu s-ar asocia pe față cu vânzătorii de neam și țară?

Nu în ultimul rând, s-a arătat o problemă cu iz de conspirație și asta zău că mă irită. Se pare că unii știau de mai multă vreme că „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”, dar au tăcut chitic, lăsând alte confesiuni creștine (mai neexperimentate) să se arunce inconștiente spre materiale arogante și spații cât le permiteau bugetele și sponsorizările de mari. Or asta-i cam urât din partea lor.

Ar mai fi la mijloc și suspiciunea pe care o stârnesc cei care știu foarte precis preferințele lui Dumnezeu în materie de arhitectură și nu numai. Dar toate astea sunt observații colaterale și poate chiar răutăcioase, așa că mai bine revenim la firul povestirii.

*******************************

După ce contribuabilii au stabilit unde poate fi întâlnit Dumnezeu și după ce ei înșiși au verificat și li s-a confirmat, s-au prezentat în păr să spună și la popor cum stă treaba. Frumos! Așa că au mers să înregistreze într-un studio, dintr-o clădire care nu era din lemn și care avea spații mari, nu mici. Și atunci au realizat cu surprindere că nu și-au pus problema dacă și Dumnezeu va lua parte la înregistrări și la repetiții. Sau dacă le dă binecuvântarea.

Problema nu e chiar așa de simplă, căci realizatorii mizau pe iscălitura divină care să le garanteze produsul final. Însă, iată că se aflau în impas. Dacă Dumnezeu se răzgândise? Dacă nu le spusese chiar totul? Dacă prefera și alte materiale și alt gen de spații? Dacă vor fi înțeles greșit? Deși erau ei contribuabili cinstiți, mergeau pe cheltuiala minimă, trebuia să aibă dreptate. Dar oare…?

Așa se face că a început să-i roadă viermele îndoielii. Un vierme tare perseverent și mârșav. Însă cu puțină încurajare reciprocă, cu oleacă de gândire pozitivă, cu presiune din partea producătorilor și a finanțatorilor, contribuabilii noștri au decis că nu-i drum ‘napoi. Mai ales că aduce ghinion să renunți, după cum spuneau unii. Dintre ei.

Atunci le-a dat prin minte că spune ceva la Scriptură despre staul, despre răstignire. Deci spații mici și lemn. Și și-au zis că trebuie să fi fost adevărat visul profetic providențial. Că altfel era cât pe ce să-și aducă aminte de salariile și încasările lor frumușele, care-i împing fără să vrea în capul listei cu risc de opulență civică. Și i-au ars o înregistrare memorabilă.

Happy-end-ul e că acum toți cred în Dumnezeu și toți caută spații mici și diverse chestii din lemn. Totul e să nu exagereze. Și să nu se încurce. Nici cu spațiul, nici cu lemnul. Nu se știe însă dacă au mai apucat să elimine cumva riscul opulenței individuale, ca să fie mai în acord cu minimalismul și tâmplăria simplă pentru care Dumnezeu și-a declarat adeziunea.

sursa:https://drezina.wordpress.com

autor:  Teofil Stanciu