Citim adesea greşit şi incomplet Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta în dezavantajul nostru, mai ales când este vorba despre învăţături referitoare la rugăciune. Necunoaşterea celor mai importante texte care se referă la rugăciune în Noul Testament poate avea consecinţe supărătoare în viaţa noastră spirituală, poate aduce descurajare sau chiar necredinţă. Cine dintre noi n-a încercat aceste sentimente ca urmare a unei rugăciuni rămase aparent fără răspuns? Descurajare pentru că, rugându-ne stăruitor pentru o nevoie precisă, ea nu s-a împlinit. Necredinţă pentru că Dumnezeu, care a făcut atâtea făgăduieli privind rugăciunea cu credinţă, pare să fi rămas surd, pare a nu-Şi ţine Cuvântul. Să nu rămână El fidel propriilor făgăduinţe?
De aici necesitatea de a cerceta cu grijă câteva dintre aceste promisiuni care pot să ne pară necondiţionate, când, de fapt, ele sunt subordonate unor condiţii precise. Le vom evidenţia în pasajele pe care ne propunem să le analizăm împreună.
1. „şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14: 13,14 
)
Promisiunea repetată alternează cu o condiţie esenţială care totuşi ne scapă uneori. Suntem conştienţi de faptul că rugăciunea noastră merge dincolo de propriile circumstanţe sau de cele ale persoanelor pentru care mijlocim? Ea Îi priveşte atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul. Dumnezeu, care veghează la slava lui Cristos, nu poate accepta un abuz al folosirii numelui lui Isus. A cere ceva în numele Domnului înseamnă să fim siguri că îndeplinim dorinţa Celui căruia Tatăl nu-I poate refuza nimic.
„Voi face”, spune Domnul Isus. Altfel spus, puterea numelui Său, preţuirea nelimitată de care El Se bucură faţă de Tatăl vor avea cu siguranţă răspuns pentru că Dumnezeu nu poate să-Şi contrazică Fiul preaiubit. Este o cugetare adâncă, menită să ne reamintească cine este Fiul pentru Tatăl şi să ne reţină de la a invoca în van numele Domnului Isus ca un fel de formulă-cheie.
2. „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15:7 )
„…rămâneţi în Mine!” – le spune Domnul celor mai dragi ucenici. Luând exemplul mlădiţei de viţă de vie care, pentru a da rod, trebuie să rămână prinsă de butuc, Isus le reaminteşte ce este dependenţa, această mare virtute creştină. Or, rugăciunea este chiar expresia acestei dependenţe.
Ne înţelegem în acelaşi timp propria slăbiciune şi puterea Domnului, ignoranţa noastră şi înţelepciunea Domnului, ne aşezăm la locul nostru şi Îl recunoaştem pe al Său: El este Domnul care are toate drepturile asupra celui care se aşază în genunchi în faţa Lui.
„Dacă rămân în voi cuvintele Mele” – adaugă Învăţătorul; această condiţie este legată de prima. Este Cuvântul Său care ne comunică secretele lui Dumnezeu, care ne dă prin Duhul înţelegerea gândurilor Sale. Nu doar că prin Cuvânt suntem capabili să le înţelegem, dar rămânând în El noi ne supunem Lui şi nu mai avem alte dorinţe decât ale Sale.
„…cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da”, spune Domnul Isus. Căci ceea ce vrem nu mai este altceva decât ceea ce vrea Domnul Însuşi.
3. „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (Ioan 15 ,16)
Condiţia ca să se împlinească se leagă de cea din versetul 7, căci pentru a şti cum să-L slujeşti este absolut necesar să depinzi de Domnul şi să-I cunoşti voia din Cuvântul Său. Aici se referă la ucenicul ales, rânduit şi trimis de Domnul să meargă şi să aducă roade, de exemplu să împlinească o anumită slujbă necesară.
Ce patron şi-ar trimite muncitorul fără a-i da mijloacele de a îndeplini misiunea cu care l-a însărcinat? Dacă i-ar trebui unelte sau bani, muncitorul ar cere la timpul potrivit şi, din moment ce este vorba de interesele celui care-l trimite, mijloacele necesare de îndeplinire nu-i pot fi refuzate.
Cu atât mai mult când este vorba de slujirea creştină; Domnul oferă pentru ceea ce cere. Şi, dacă nu dă, fără îndoială că trebuie să ne cercetăm, să ne punem întrebări: „Asta să însemne oare că ceea ce vreau să fac nu mi-a fost cerut?” Dimpotrivă, dacă este vorba de o roadă care trebuie adusă pentru El, o roadă care rămâne, cum ne-ar refuza Domnul ceea ce avem nevoie?
4. „Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui.” (1. Ioan 3: 21,22 )
De această dată găsim două condiţii care încadrează o promisiune.
Prima – o instanţă care nu ne condamnă, altfel spus un cuget curat – este nevoia de a-I cere orice lui Dumnezeu. Cum să ne apropiem de El dacă avem ceva de judecat? O simţim prea bine, iar distanţa morală adâncită de un păcat nemărturisit ne închide gura.
A doua condiţie – să respectăm poruncile Lui, să facem ceea ce-I place Lui – o înţelegem şi mai bine. Un copil ascultător, ale cărui purtare şi acţiuni fac plăcere părinţilor lui, va obţine de la ei ceea ce le va cere, căci ei au încredere în el şi ştiu că ceea ce îi vor da va fi bine folosit.
Vedem că aceste două condiţii sunt complementare sau, mai degrabă, constituie două aspecte ale aceleiaşi atitudini. Prima, un cuget curat, traduce sentimentele noastre faţă de Dumnezeu; avem încredere să-I adresăm rugăciunea noastră. A doua exprimă sentimentele lui Dumnezeu: pentru că facem lucrurile care-I sunt plăcute, şi Lui Îi place să împlinească cererea noastră. Orice am cere vom primi de la El. Dar ce stare spirituală presupune asta din partea noastră!
5. „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7: 7-11 )
„De aceea şi Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea un scorpion? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11: 9-13 )
Avem un Dumnezeu bun de la care nu putem aştepta decât „daruri bune”. Acest Tată nu va da o piatră unuia dintre copiii Lui care I-a cerut o pâine. Dar dacă ne-am înşelat şi I-am cerut o piatră, ne va da o piatră? Ne va da mai degrabă pâinea pe care n-am ştiut s-o cerem. Inima lui Dumnezeu ne este deschisă, mâna Lui, de asemenea, dar să nu aşteptăm de la El altceva decât ce este potrivit naturii Sale.
Iacov (cap. 4. 2, 3) ne dă două motive pentru care nu căpătăm. Primul motiv este pentru că pur şi simplu nu cerem. De aici invitaţia Domnului: cereţi, căutaţi, bateţi… Al doilea motiv este că cerem greşit: lucruri rele pentru noi când Tatăl nostru vrea să ne dea dintre cele bune. Iacov ne explică: „Sau cereţi, şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.”
Să-I cerem mai degrabă lui Dumnezeu lucruri bune, pentru binele sufletelor noastre, pentru folosul spiritual al familiilor noastre şi al adunărilor noastre şi vom verifica atunci promisiunea Domnului: oricine cere, primeşte.
6. „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Matei 21:22 )
Aici, condiţia enunţată, care se leagă de versetul precedent şi de miracolul smochinului, este credinţa. Mai mult, trebuie să înţelegem bine ce este credinţa. Unii fac din ea un fel de autosugestie, de convingere interioară. De exemplu, în unele medii i se spune unui bolnav sau unui infirm: „Trebuie să te vindeci prin rugăciunea credinţei; dacă n-o vei face, este pentru că nu ai destulă credinţă!” Şi astfel, bieţii oameni cad în descurajare, invitaţi să privească în ei înşişi, să-şi analizeze încrederea în Dumnezeu pentru a o mări, ceea ce este absurd.
Dumnezeu nu dă niciodată slava Sa omului. Aşa ar fi dacă răspunsurile Lui ar depinde doar de forţa rugăciunilor noastre, de numărul lor sau de condiţiile în care Îi sunt adresate (posturi, lanţuri sau nopţi de rugăciuni etc.), toate lucrurile cu care inima noastră înşelătoare ar căuta repede să-şi aroge drepturi şi merite. Or, credinţa nu este doar o asigurare şi o convingere, ci este o „
încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (
Evrei 11:1 ).
Credinţa nu este un pod aruncat în gol, o ancoră fără un punct de prindere. Ea se sprijină pe ceea ce este în afara ei; ea vine în urma auzirii şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu (
Romani 10:17 ). Dacă n-am promisiunea sigură a lui Dumnezeu, nu voi avea libertatea de a-I dicta lui Dumnezeu maniera în care socotesc eu că El trebuie să-mi răspundă.
7. „De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea. Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.” (Marcu 11: 24,25 )
Acest pasaj corespunde celui precedent din Matei, dar Marcu mai adaugă o condiţie suspensivă: cazul în care, având ceva împotriva cuiva, suntem incapabili să iertăm. Să remarcăm mai întâi cât este de general: orice împotriva oricui. Să remarcăm apoi că resentimentul este considerat aici justificat din punct de vedere uman; suntem partea lezată pentru că noi suntem cei care trebuie să iertăm. Cu atât mai mult această restricţie se aplică dacă suntem noi înşine vinovaţi.
Înainte de a ne asculta, Domnul ne invită să punem ordine în relaţiile cu aproapele nostru… care poate fi, de exemplu, soţul/soţia.
8. „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!”
Deşi nu este vorba de o rugăciune în acest răspuns al Domnului către un tată neliniştit, putem să alăturăm această promisiune versetelor citate mai sus (
Matei 21:22 ). Ea ne confirmă că putem aştepta lucruri mari de la Dumnezeul nostru mare şi că spre El trebuie să ne întoarcem. El nu va fi niciodată depăşit de expunerea nevoilor noastre. Punând acest verset lângă afirmaţia care se găseşte în capitolul următor:
la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă (
Matei 10:27 ), vedem perspectivele nelimitate care se deschid în faţa credinţei. Tot ce poate Dumnezeu, poate şi credinţa în El.
Dar, dintre toate lucrurile posibile pentru Cel pe care-L numim „Dumnezeul imposibilului”, am mai avea noi pretenţia să-l alegem pe cel care ni se pare mai uşor decât altul? Aceasta n-ar mai fi credinţă, ci lipsă de credinţă.
9. „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi, dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1. Ioan 5:14, 15 )
Acest frumos pasaj ne reaminteşte mai întâi în Cine am crezut (
2. Timotei 1:12 ). Aşa cum am văzut, credinţa noastră se sprijină pe făgăduinţe. Dar valoarea unei făgăduinţe depinde de calitatea celui care a făcut-o. Petru vorbeşte de „
făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” pentru că este Dumnezeul cel mare care le-a făcut şi ele Îl au drept garant pe Cristos, preţios atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru credincios (
2. Petru 1:4 ).
Voia lui Dumnezeu, bună, plăcută şi desăvârşită ne modelează mintea şi ne călăuzeşte să facem cereri inteligente, în aşa fel încât Dumnezeu să le poată asculta. Între versetele 14 şi 15 poate să treacă un anumit timp, necesar pentru a proba răbdarea credinţei. Dar acest fapt are avantajul de a reînnoi satisfacţia. Verbele sunt la prezent; din momentul când cererea a fost prezentată, ştim că avem lucrurile pe care le-am cerut.
10. „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:19, 20 )
Iată două promisiuni care se leagă una de alta prin acest cuvânt „căci”. Este suficient într-adevăr ca doi credincioşi să se învoiască să ceară un lucru oarecare şi acesta să se împlinească? Ar putea fi spre marele lor dezavantaj. Nu, această promisiune se leagă într-un mod înduioşător de prezenţa Domnului, prezenţă promisă celor care se adună în numele Lui, adică recunoscându-I autoritatea de necontestat. Se subînţelege că cererile prezentate vor avea aprobarea Lui. Cum, aflându-ne în această sfântă Prezenţă, am putea formula cereri nesăbuite? Numele lui Isus care-i adună pe ai Săi este şi Cel care ne deschide inima lui Dumnezeu. Nu se poate Unul fără Celălalt.
Luând în considerare aceste diverse versete, am putea să spunem cu o oarecare descurajare: „
Dacă există atâtea condiţii de îndeplinit pentru a fi ascultat de Domnul, atunci nu mai rămân multe ocazii pentru rugăciune. Sunt departe de a cunoaşte întotdeauna voia lui Dumnezeu, rareori am o promisiune sigură pe care să-mi sprijin credinţa, nu sunt angajat într-o slujbă care necesită mijloacele pe care ar trebui să I le cer Tatălui meu ceresc… Atunci de ce sunt îndemnat să mă rog fără încetare (
1. Tesaloniceni 5 , 17),
să fac în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri” (
Efeseni 6:18 )?
Să ne amintim mai întâi cu recunoştinţă că Dumnezeul nostru este suveran şi că harul Său nu încape în logica umană. Dacă ne dă în Noul Testament aceste câteva repere pentru a înţelege principiile despre care este vorba, Îi place uneori să intervină într-un mod care ne va uimi şi va răspunde la rugăciunile noastre în ciuda imperfecţiunii noastre.
Oricum vom primi un răspuns. Un ultim text ne aduce dovada şi ne încurajează, ne îndeamnă chiar să ne rugăm, oricare ar fi nevoile, împrejurările şi condiţiile.
11.
„(…) în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (
Filipeni 4:6,7 )
„În orice lucru”: este o exprimare foarte generală – fără limită, număr, formă. Nicio condiţie; nimic prea mare, nimic prea mic pentru a fi adus înaintea Domnului. Avem o povară, o grijă pentru care nu avem soluţie şi nici nu cunoaştem voia Domnului. Să-I spunem Lui. Dar, în acest caz, înţelegem că nu putem avea făgăduinţa împlinirii legată direct de cererea noastră.
Aceasta ar deschide porţile la tot felul de rugăciuni nechibzuite pe care Dumnezeu n-ar putea totuşi să le satisfacă. Nu se spune că vom avea toate lucrurile cerute pentru că nu ştim care este voia Domnului referitoare la ele.
Totuşi, există un răspuns pe care îl primim, indiferent de situaţie, o promisiune de mare preţ: pacea lui Dumnezeu va umple inima credinciosului. Un schimb avantajos pentru mine: povara mea contra păcii Sale. Aceasta poate acum să-mi umple inima, indiferent de modul cum El se va ocupa de ceea ce eu I-am cerut.
Un articol de Jean Koechlin.
