Crinisor Stefan - Dilema Tatuajelor. O predida DESTUL de interesanta si DESTUL de adevarata.

LA MULȚI ANI frate Vladimir Pustan!

Astăzi 29 Mai este o zi cu o semnificaţie specială pentru echipa Radio Cireşarii,  s-a născut fondatorul şi preşedintele Fundaţiei Cireşarii, Vladimir Pustan.

Cu această ocazie dorim să îi urăm un sincer şi binecuvântat LA MULŢI ANI!

Că să ne arătăm sprijinul şi recunoştinţa, dragii noştrii ascultători haideţi să ne unim azi în rugăciune pentru ca Dumnezeu să îi dea sănătate şi ungere Divină.

http://radiociresarii.ro/

Garantii divine.

„Orice arma faurita impotriva ta va fi fara putere; si pe orice limba care se va ridica la judecata impotriva ta o vei osandi. Aceasta este mostenirea robilor Domnului, asa este mantuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.” lsaia 54:17.

       Dumnezeu garanteaza protectia poporului Sau in fata amenintarilor care vin din partea vrajmasilor. El nu impiedica procesul inarmarii armatei vrajmase, si nici nu opreste strategia militara pregatita impotriva poporului Sau. Domnul are stiinta luptelor si stie ceea ce trebuie facut ca orice strategie sa fie nula, ca orice ‘tehnica militara’ conceputa pentru asediu poporului Sau nu poate sa intreaca puterea Sa nemarginita. Cine va indrazni sa infrunte un Dumnezeu dezlantuit care Isi apara poporul? Sincer?Nimeni!

sursa -  https://stefanivan.wordpress.com/.

AUTOR - Stefan Ivan.

Despre ispititea lui Dumnezeu - de Nicolae Geantă

     După ce am îndrăznit la o întâlnire de tineret să spun că eu încă mai cred într-o biserică și niște ucenici cu "lucrări" ca în Marcu 16:17-18 (Iată semnele cari vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mînă șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mînile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși), un frate cesaționist (care mă provocase să afirm cele de mai sus) s-a ridicat cu o întrebare încuietoare: "Văd că ai citat cu atâta patos că și dacă bei ceva otrăvitor nu ești vătămat. Tu care ești slujitor ce crezi în cele spuse ai curaj să bei un pahar cu otravă?" Mi-a fost rușine de întrebarea incomodă. Nu că nu aș fi avut curaj să beau niște otravă după rugăciune, ci că fratele a gândit fariseic. "Nu cumva crezi că e fanatism?", i-am răspuns cu altă întrebare. " Aha, zice el, deci n-ai curaj".
      Dacă am sau nu curaj nu contează. Dar eu știu că atunci când Satana i-a cerut Domnului Isus să se arunce de pe streașina Templului, Hristos i-a răspuns categoric: "s-a spus: să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!" (Luca 4:12). Și Satana a plecat de la El. Până la o vreme, zice evanghelistul Luca.

     Nu cred că vreunul dintre apostoli, nici Petru și nici Pavel măcar, ar fi băut conștienți potire cu otravă. De fapt otrava nu i-o pui cuiva în pahar ca pe Coca-Cola. Ci pe ascuns. S-o bea fără să știe. Dar sunt sigur că oricare micuț dintre credincioșii Domnului e păzit de puterea lui Dumnezeu... Asta nu înseamnă că Hristos ne-a chemat să băgăm șerpii în sân, să gustăm verde de Paris sau să zgândărim un stup de albine...
     N-aș fi deranjat dacă întrebări ca cele de mai sus vin din partea necredincioșilor. Dar când vin din partea celor ce umblă cu Biblia la subțioară și propovăduiesc bisericii "ce să creadă, cum să trăiască" n-am cum să nu iau foc! O gândire ca mai sus nu e doar fariseică. E diabolică!
     Credeți în Scripturi! În sacerdoțiul Bisericii. În puterile și prerogativele ei. Dar să nu-L ispitiți niciodată pe Dumnezeu!



Publicat de Nicolae GEANTĂ    sursa;   http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

Gadara, locul care nu ne mai sperie!...

        Când am citit prima dată în Noul Testament despre demonizatul din Gadara mi s-a părut interesant. Eram copil și m-am gandit: Aha! cam așa se manifestă demonizații: urlă, stau în cimitire, se automutilează, nu "socializează", au o forță imensă pentru niște oameni obișnuiți, aduc teroare...
        După niște ani trăiți aici am văzut că sunt foarte puțini demonizați care făceau ceva asemănător cu cei din Decapole. Dimpotrivă! Am cunoscut cel puțin unul, cu certitudine este un om posedat, dar e diferit de cel din Gadara. Este un om altfel, dar nu mai puțin îndrăcit și e imposibil să nu îi vezi răul din el.
I-am văzut răul nenorocit din el când îl înlocuia pe șeful meu care era în concediu... Eram stins sufletește, cu un tată ros de cancer și cei ce nu știu cum este asta, să îi mulțumească lui Dumnezeu; eram tânăr, deprimat, care întorcându-se de la servici înainte să ajungă acasă, mereu punea o invariabilă întrebare lui Dumnezeu: Mai e în viață tatăl meu? Nu știu în viața mea de atunci și ulterioară să fi fost ceva mai chinuitor.
        Mă întreb dacă ceea ce simțeam atunci nu m-a afectat atât de tare încât cumva, orice încântare, orice bucurie nu s-a spulberat atunci! Cumva am devenit mai sec, mai "imuabil" , dar într-un mod rece, dezamăgit ca un soi de "luceafăr" trădat, dacă ideea nu e cumva prea pretențioasă. În fine, în aceea perioadă îndrăcitul râzând îmi spunea să-l conving pe tatăl meu să nu moară sâmbăta sau duminica.
Cum poți să râzi in fața suferinței unui om, indiferent cât de drag ori nu, ți-ar fi? Cum poți să găsești bucurie în tragedii umane din apropierea ta? Mai ales nu în unele neutre, gen film ori carți, ci în cele ce ți se înfățișează aevea, celor care iți sunt colegi, cunoscuți sau prin absurd, prieteni?...
         Culmea! Tatăl meu parcă vrând sa supere demonizații acestei lumii, a murit într-o sâmbătă. Eram la serviciu de jumătate de oră când a apărut "șeful" temporar, care mă cauta la birou. Nu eram acolo fiind ocupat cu iluminarea postului, la o distanță de vreo cincisute de metri. L-am văzut cum pleacă imediat, bucuros pe semne că nu m-a întâlnit. Apoi dupa numa' șase ore colegii mei mi-au spus că tatăl meu murise. Știau de la ora 19.30, dar m-au înștiințat abia la 1.30 noaptea. Nu de alta dar să nu cer cumva să fiu înlocuit...
          Am dus duminica un certificat de deces, apoi având la dispozitie cinci zile libere am făcut ce am putut legat de înmormântarea tatălui meu. M-am dus la Biserica Penticostală nr. 1 din Brașov. Iar la biserică aceeași atmosferă de dispreț, de răutate din partea pastorului și a dirijorului de cor, una dintre mâinile sale, drepte ori stangi, nu contează. Trebuia ca eu să le fac rost de autobuz pentru ca membrii Bisericii să meargă la înmormântare. Slavă Domnului că au fost și oameni de alt calibru, care m-au ajutat și care au sacrificat pentru mine! Dumnezu să nu-i uite pe niciunii și să le răsplătescă!
Întorcându-mă la servici joi, gadarianul a lătrat la mine că ce, bă, așa crezi tu că se face serviciul?Stai acasă atâta timp?
        Au trecut ani și când am ajuns pe o poziție nouă, cu iz de lider, bând o bere cu fostul "șef" i-am reamintit ce mi-a făcut. De râsul și de răutatea sa. Nu a recunoscut nimic, cu toate că i-am spus blând că l-am iertat.

Știu că sunt rău, dar parcă răutatea nu mă prinde bine; iert, sunt supărat, iar iert, sunt din nou supărat, apoi iert... Trebuie să iertăm greșiților noștri! Dar oare trebuie să iertăm demonizațiilor care nu vor iertarea noastră? Oare Dumnezeu iartă tot, chiar când iertarea Sa prin Christos e respinsă? Va fi raiul plin de oamenii ce nu-L vor pe Dumnezeu, obligați însă de iertarea Sa să fie veșnic cu El?
        Ulterior luni și ani a venit râzând în biroul meu, cu cele mai oribile glume, bancuri despre Christos, blasfemii în toată regula, știind că mă afectează!... I-am spus că Dumnezeu îl va pedepsi, că Domnul Christos s-a jertfit pentru noi...Nu conta pentru el! Gadara și Legiunea nu mai aveau nimic cu Christos! Demonizatul de acum doua mii de ani alerga la Isus Christos și I se inchina. Demonizatul din ziua de azi Il sfidează cu o nerușinare nu știu dacă satanică, dacă nu cumva una mai oribilă, una omenească!
         Acest drac cu chip uman locuiește în aceeași localitate unde locuiesc și eu. De fapt, am ocupat locuința sa de serviciu, după ce el a plecat de aici și ca dispret total față de mine, a urinat pe pereți și câteva săptămâni dupa ce am zugrăvit încă se simțea mirosul. Nu asta era neaparat problema!...Avem puterea de a ierta și parcă iert mai ușor când vine vorba de mine, cât sunt de furios când Numele Sfânt al Domnului e batjocorit. Parcă atunci sunt mai puțin predispus la iertare!
La ora actuală stă în fosta locuință a unei săsoaice, care în prostia ei a dorit să fie îngrijită de acest neisprăvit, până va muri, după care locunța intra automat în posesia gadarianului. Nu avea 60 de ani, dar a murit la câteva luni, poate un an, iar toți cei care au cunoscut-o au afirmat că el a terminat-o! Nu mă surprinde!
       Ceea ce este trist este că devenim atât de obișnuiți cu răul, cu dracii, cu demonismul, cu suferința, încât le găsim un nume medical oricărei afecțiuni sau situații. Putem trece liniștiăi prin locul unde stă un demonizat gadarian, putem cu nesaț să-i ascultăm bancurile hulitoare, răutățiile, concluziile politice, supărare că politicienii fură, da' noi nu, etc, încât nu mai distingem răul. Ba încă ne raliem ideilor lui, facem un forum, mai spunem câteva pațanii, dar apoi totul se stinge!...Răul devine o banalitate, binele un nonsens, nu mai există lumină și întuneric, ci doar noi. Și demonizații de lângă noi care nu mai sunt cumpliți, ci doar obișnuiți...

http://altarul.blogspot.ro/

Popas pentru sufletul tău - Harul Lui Dumnezeu

România, încotro?

     Nimănui nu-i place să i se spună că este rob sau prizonier, sau victimă. Mândria omului e de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când n-are cu ce-şi ascunde lanţurile sau cătuşele.
Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire. Suntem robi ai unor concepţii care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Suntem victime ale unor procese de spălare a creierului şi de brutală şi insidioasă îndoctrinare.
Se cere inteligenţă, imaginaţie şi curaj ca să scapi dintr-o închisoare sau să fugi dintr-o ţară ajunsă sub despotism. Este însă mult, mult mai greu să te eliberezi de ideile care ţi-au fost imprimate sistematic în gândire şi care ţi-au devenit o a doua natură.    
        Citeşte mai mult pe www.stiricrestine.ro România, încotro? 

Vorbele zboara, scrisul ramane.: Cateva ganduri despre Pocainta. Part. 1.

Vorbele zboara, scrisul ramane.: Cateva ganduri despre Pocainta. Part. 1.:      In urma cu o saptamana am vorbit cu cineva despre Dumnezeu, incheind discutia prin al chema la biserica, mi-a raspuns afirmativ, tinand...

Vorbele zboara, scrisul ramane.: Cateva ganduri despre criza.

Vorbele zboara, scrisul ramane.: Cateva ganduri despre criza.:          De vreo 2 ani vorbim despre criza mondiala, criza care afecteaza si Europa, implicit si Romania. Si ba iesim, ba intram in criza...

Vladimir Pustan | 10. Sărac, târziu și ușa închisă | Pildele lui Isus | ...

Vladimir Pustan | Greseli grave pe drumul mantuirii | Ciresarii Tv | 17-...

Un playlist foarte reusit.

Cred ...

       Că temnița cea mai de temut e aceea în care te simți bine și care ți-ai făcut-o singur.
Că Dumnezeu are dreptate atunci când zice să semănăm fără să numărăm semințele…
      Cred că sunt multe lucruri pe care le-am arunca de ne-ar fi teamă că s-ar putea să vină alții să le culeagă.
      Cred că sunt multe lucruri pe care le-am arunca de nu ne-ar fi teamă că s-ar putea să vină alții să le culeagă.
     Cred că cea mai bună modalitate de a prinde un tren este să-l pierzi pe cel de dinaintea lui. Nu e profesor mai bun ca eșecul.
    Cred că există oameni care nu se aleg de pe urma averii lor decât cu teama de a o pierde.
Cred că Dumnezeu a făcut urzica nu pentru șampon ci pentru ca să știm că există lucruri pe care nu trebuie să punem mâna.

V l a d i m i r _ P u s t a n 

sursa: ciresarii.ro.

Vladimir Pustan | 11. De ce atâtea culte creștine? | Probleme discutabil...

Moartea batranului cersetor – Mihai Dorin

     În acest colţ de pagină am făcut odată portretul unui bătrân om al străzii, care mi-a atras atenţia prin delicateţea gestului său de a hrăni, din ceea ce aduna de prin tomberoane ori din pomeni, câinii străzii, adică alte fiinţe părăsite de oameni ce se pretind creştini şi uneori bat mătănii smerite.

    Am asociat cele două categorii de fiinţe nefericite şi am glosat pe tema solidarităţii duioase dintre el şi protejaţii lui patrupezi. “Copiii” făceau roată în jurul lui în aşteptarea tainului cotidian. Se iveau instantaneu când apărea, de parcă l-ar fi aşteptat înfriguraţi. Pe chipul bătrânului cerşetor se citea pacea, împăcarea sufletească şi bucuria.

    Nu mi-a fost greu să asociez umanitatea gestului său cu indiferenţa unor creştini gospodari la casele lor faţă de câinii vagabonzi şi oamenii străzii. Cei mai mulţi îi văd ca ciumaţi, ferindu-se să nu fie întinaţi prin apropiere. Unii ţin atât de mult la estetica “purităţii” lor încât îi judecă nemilos, după ce i-au tratat cu indiferenţă ori scârbă. Detest tipul acesta de “creştini” de paradă şi sigur nu-mi voi alege vreodată eroi dintre ei.

    Îmi este clar ca bună ziua că bătrânul cerşetor era mai adânc uman şi mai smerit decât mulţi semeni care se pretind.Am vrut să-l cunosc pe bătrân şi am intrat în vorbă cu el. Am fost încântat să văd că era un om inteligent şi cultivat, că la viaţa lui se informase şi nu voia să renunţe nici chiar acum, când soarta îl aruncase peste bord.

     Nu asuma statutul de paria, pe care semenii i-l atribuiseră, iar din dialogul cu el am putut lesne constata să nu i se alterase nici caracterul. Îşi păstrase judecata morală şi conduita creştină. Era grijuliu şi cu aspectul exterior, străduindu-se să fie curat şi decent îmbrăcat. Am aflat că fusese cândva angajat la Politehnică, până într-o zi când filmul s-a rupt.

    Ca într-un vis urât şi-a pierdut casa, familia, locul de muncă şi prietenii. A devenit om al străzii, adică nimeni. Rudele i-au întors spatele, iar copiii au uitat de el. S-a resemnat, negăsind reazem de speranţă nicăieri. Stiu că oamenii au fost total nepregătiţi pentru noile împrejurări, iar unii au fost învinşi.

   Am aflat de la bătrânul cerşetor că în căminul de noapte al Primăriei, în care oamenii străzii au acces doar în nopţile de iarnă calendaristică, mişună păduchii. De aceea se ferea de cămin ca de un loc blestemat. O fi aşa, domnule primar, că pe bătrânul cerşetor nu-l mai pot întreba?

    Între timp a trecut la Domnul, de nimeni vegheat, de nimeni plâns. Un alt cerşetor, în compania căruia îl vedeam adesea, mi-a spus că într-o noapte geroasă din ianuarie, bătrânul cerşetor a murit îngheţat într-o clădire părăsită din spatele Politehnicii. De parcă n-ar fi vrut să se despartă de fostul lui loc de muncă. Cu chipul lui blajin, cu privirea lui vie, dar tristă, purtând mereu aceeaşi sacoşă de rafie cu pâine pentru prietenii lui vagabonzi, îl întâlneam adesea pe aleile Universităţii de pe Splai Bahlui.

     Te saluta cu o eleganţă înnăscută şi discretă. Îi cunoştea pe mulţi profesori şi se mândrea cu asta. Nu ştiu cum va fi fost privit în comunitatea oamenilor străzii. Poate cu invidie pentru trecutul lui printre intelectuali, poate cu respect pentru ţinuta lui demnă. Iar noi, semeni ai lui întru Hristos, suntem tot mai indiferenţi la suferinţă, mulţumindu-ne să nu vedem ori să judecăm abrupt, fără ştiinţă, fără conştiinţă şi fără suflet.

sursa;  fiti oameni.

autor; Mihai Dorin.