Ziua se deschide cu o conversație: Unde voiești să-Ți pregătim ca să mănânci Paștele? – întrebară ucenicii. Marcu și Luca descriu Joia Mare ca prima zi a Azimilor, timp în care are loc sacrificarea mielului. Matei o numește la fel. Ioan însă prezintă lucrurile mult mai exact din punct de vedere procedural. El face diferența cuvenită între Paște și Sărbătoarea Azimilor. Doar că, în vremea lui Isus, seara de Paște introducea deja Azimile. Și iată-L, înconjurat de ucenici, Fiul lui Dumnezeu inițiind cel mai mare sacrament al Bisericii: Cina cea de Taină sau Euharistia.
Până la acest moment avem o succesiune de evenimente providențiale. Petru și Ioan sunt trimiși să găsească locul și să-l pregătească. Li se oferă detalii precise despre proprietar și alte elemente de o minuțiozitate uimitoare. Totul a decurs conform planului, iar acest lucru atestă – din nou – suveranitatea lui Isus. Odată ajunși acolo, strânși în jurul mesei, Isus dă frâu liber emoțiilor de final: Am dorit mult să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de patima Mea. O dorință arzândă în inima Domnului, o dorință ce-i va atinge pe comeseni. Fiind o sărbătoare de familie încă de la înființare, Paștele acesta era de o semnificație specială. Ucenicii erau familia lui Isus, iar împărtășirea ce urma să aibă loc n-o vor uita niciodată.
Marcu relatează despre Cină în doar 8 versete, Matei în 9, iar Luca folosește 24 de versete (incluzând și alte două incidente conexe). Dintre evangheliști, Ioan este cel mai generos: 155 de versete sau cinci capitole. Tocmai de aceea, pentru a avea tabloul complet, trebuie să-l urmăm.
Ioan plasează Cina după momentul solemn al spălării picioarelor. Cu acea ocazie, Iuda și Petru par a fi personajele principale. Deși primul nu este menționat nominal, Isus face referire la vânzător și se înfiorează în duhul Său. Petru se opune gestului lui Isus, pentru că nu se consideră vrednic.
După ce-l dojenește, Mântuitorul le spală tuturor picioarelor, oferindu-ne o pildă supremă de slujire și smerenie. Niciodată ucenicii nu mai văzuseră așa ceva. Fuseseră ocazii în care un copil era așezat în mijlocul lor, altele în care predicile lui Isus chemau la o trăire autentică, dar acum El însuși se oferă drept pildă.
Toate relatările converg spre ideea de părtășie. E greu de spus cât au priceput ucenicii din cuvintele de consacrare a pâinii și a vinului, din spălarea picioarelor și a gesturilor conexe, dar părtășia au resimțit-o. Nicicând nu se mai întâmplase asta, niciodată Isus nu-i mai adunase în jurul Său în acest fel. Un sacrament se instituia chiar sub ochii lor mirați, o nouă realitate spirituală le invada inimile tremurânde. Era un eveniment săvârșit drept model pentru viitor. Când Isus le va spune: Faceți lucrul acesta, El oferă deja un viitor unitar și autentic Bisericii Sale. Făcând în mod repetat acest lucru, pomenindu-I moartea și învierea, stând într-o dulce părtășie, ucenicii vor învăța cât de importantă e ascultarea. Vor învăța că evenimentul de la Calvar reverberează în sufletele lor, iar această stare trebuie s-o transmită generațiilor ce vor veni.
Dar, imediat după Cină, Isus și ucenicii se retrag în grădină. Este un loc predilect al întâlnirii. Târziu în noapte, micul grup intră în Ghetsimani. Isus alege trei dintre ei – pe Petru, Iacov și Ioan – apoi merg spre locul rugăciunii. El agonizează, ei adorm. Umanitatea lui Isus e atât de evidentă în acea rugăciune, dar și umanitatea celor trei. Doar că în cazul Mântuitorului învinge voia lui Dumnezeu, în vreme ce în cazul ucenicilor învinge somnul. Se ridică după un ceas și pleacă, pentru că oastea romană – în frunte cu trădătorul – se apropie.
Și iată-l pe Iuda care se desprinde dintre soldații romani. Conform planului, se apropie de Isus și-L sărută. Acesta este probabil cel mai șocant moment al nopții. Până și Isus îi adresează o întrebare încărcată de uimire: Iuda, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? Ce priveliște emoționantă! Cultura vremii dezaproba asemenea manifestări publice de afecțiune. Aici era sărutul cel mai fals cu putință, paradoxul între gest și semnificația din spate. Malhu pune mâna pe El, Petru scoate sabia. Dintr-o lovitură îi taie urechea soldatului ce nu-și făcea decât datoria. Isus i-o pune la loc, apoi îl dojenește pe Petru. Nu de sabie era nevoie atunci… și nici mai târziu.
Arestat, flancat de soldați în zale grele, Isus este dus spre judecată. Ucenicii speriați îl părăsesc. Gestul lor trebuie înțeles pe fondul unei presiuni teribile. Marcu ne spune că au fugit cu toții. Rușinos, am spune noi grăbiți; dar cine ar fi putut face față?! Într-un mod ironic, în ceata gălăgioasă doar Iuda era cu Isus. Doar trădătorul Îi merge alături, într-o companie suspectă. Această zi se încheie de fapt… în noapte. Dar, fără episodul prinderii nu putem înțelege Cina cea de Taină, nu putem înțelege restul evenimentelor. E ziua în care Isus e atât de aproape de ucenici, dar și ziua în care ei se îndepărtează primejdios.
Articol : Ghita Mocan
sursa: http://www.coramdeo.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu