Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă, poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă.
Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele mor.
Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta…
Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne descurajăm singuri.
Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. Descurajăm din invidie şi din ipocrizie. Descurajăm pentru că n-avem altceva mai bun de făcut…
Ne lăsăm descurajaţi pentru că pierdem din ochi ţina. Pentru că o mică turbulenţă ne poate distrage atenţia; un mic eşec ne poate face să aruncăm arma în colb şi să ne dăm bătuţi. Aşa uşor! Mult prea uşor…
Renunţăm pentru că nu avem încredere în noi şi ne subestimăm. Înăuntrul fiecăruia există o forţă creatoare mai mare decât bănuim. Problema e că mulţi trecem prin viaţă fără să fi descoperit măcar o părticică din ea. Altfel spus, trăim degeaba…
Abandonăm lupta pentru că avem prea multă încredere în ceilalţi şi ne lăsăm influenţaţi de vorbele lor. Uităm prea des că fericirea noastră nu trebuie să depindă decât de voinţa propriei persoane.
Alegem descurajarea pentru că ne e frică să pierdem. Ne e frică să ne facem iar de râs, să ni se calce mândria şi orgoliul în picioare. Să ne stricăm reputaţia.
E adevărat, mediocrii nu îşi strică imaginea, dar nici nu ajung eroi vreodată…
Să te laşi descurajat e ca şi cum ai merge de bună voie acolo unde ştii că sunt nisipuri mişcătoare. Pentru că ea, descurajarea, nu te ţine doar pe loc, ci te trage în jos. Atât de mult încât într-o zi o să te înghită pământul fără să laşi nimic în urmă. Asta-i cea mai mare înfrângere: să te laşi descurajat...
Este trist că petrecem mai mult timp pentru a felicita oamenii care au reuşit decât pentru a încuraja pe cei care nu au reuşit. Îndopăm sănătoşii cu pastile în loc să le dăm celor bolnavi.
Trebuie să acceptăm eşecul, dar nu ca pe un capăt de drum, ci ca pe antrenamentul ce ne pregăteşte pentru victoria de mâine.
Descurajarea şi eşecul sunt două din cele mai importante trepte spre succes, spunea Dale Carnegie.
Indiferent de unde porneşti, nu te lăsa descurajat! Toţi oamenii au ajuns unde sunt, pentru că mai întâi de toate au pornit de undeva.
Nu descuraja pe nimeni, indiferent de cât de încet înaintează! Fără să realizezi că vorbele tale atârnă greu în ochii cuiva, poţi priva întreaga oamenire de binecuvântările ce puteau fi primite prin el…
Luptă şi mergi înainte! Demonstrează celorlalţi că tu poţi face posibil ceea ce pentru ei era imposibil şi de imaginat.
Încurajează oamenii să îşi urmeze visul! Să îşi găsească un scop în viaţă. Să ajugă sus. Poate mâine vei uita că ai spus o vorbă bună unui om singur şi descurajat, dar îţi garantez că el nu va uita niciodată.
Descurajarea e arma Diavolului. Ea naşte oameni mediocrii, cu ochii lipiţi de asfalt, cu inima ruptă de cer. Naşte îngeri cu aripile tăiate. Uneori ne e greu să acceptăm rolul distribuitorului de speranţă, pentru că mai degrabă avem nevoie să fim încurajaţi decât să încurajăm. Dar dacă n-o facem noi, atunci cine o va face?
Vă provoc la ceva… Ce ar fi… să nu ne mai tăiem aripile unii altora?!
Autor: _ Sefora Geantă_
