Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă, poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă.
Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele mor.
Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta…
Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne descurajăm singuri.
Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. Descurajăm din invidie şi din ipocrizie. Descurajăm pentru că n-avem altceva mai bun de făcut…
Ne lăsăm descurajaţi pentru că pierdem din ochi ţina. Pentru că o mică turbulenţă ne poate distrage atenţia; un mic eşec ne poate face să aruncăm arma în colb şi să ne dăm bătuţi. Aşa uşor! Mult prea uşor…
Renunţăm pentru că nu avem încredere în noi şi ne subestimăm. Înăuntrul fiecăruia există o forţă creatoare mai mare decât bănuim. Problema e că mulţi trecem prin viaţă fără să fi descoperit măcar o părticică din ea. Altfel spus, trăim degeaba…
Abandonăm lupta pentru că avem prea multă încredere în ceilalţi şi ne lăsăm influenţaţi de vorbele lor. Uităm prea des că fericirea noastră nu trebuie să depindă decât de voinţa propriei persoane.
Alegem descurajarea pentru că ne e frică să pierdem. Ne e frică să ne facem iar de râs, să ni se calce mândria şi orgoliul în picioare. Să ne stricăm reputaţia.
E adevărat, mediocrii nu îşi strică imaginea, dar nici nu ajung eroi vreodată…
Să te laşi descurajat e ca şi cum ai merge de bună voie acolo unde ştii că sunt nisipuri mişcătoare. Pentru că ea, descurajarea, nu te ţine doar pe loc, ci te trage în jos. Atât de mult încât într-o zi o să te înghită pământul fără să laşi nimic în urmă. Asta-i cea mai mare înfrângere: să te laşi descurajat...
Este trist că petrecem mai mult timp pentru a felicita oamenii care au reuşit decât pentru a încuraja pe cei care nu au reuşit. Îndopăm sănătoşii cu pastile în loc să le dăm celor bolnavi.
Trebuie să acceptăm eşecul, dar nu ca pe un capăt de drum, ci ca pe antrenamentul ce ne pregăteşte pentru victoria de mâine.
Descurajarea şi eşecul sunt două din cele mai importante trepte spre succes, spunea Dale Carnegie.
Indiferent de unde porneşti, nu te lăsa descurajat! Toţi oamenii au ajuns unde sunt, pentru că mai întâi de toate au pornit de undeva.
Nu descuraja pe nimeni, indiferent de cât de încet înaintează! Fără să realizezi că vorbele tale atârnă greu în ochii cuiva, poţi priva întreaga oamenire de binecuvântările ce puteau fi primite prin el…
Luptă şi mergi înainte! Demonstrează celorlalţi că tu poţi face posibil ceea ce pentru ei era imposibil şi de imaginat.
Încurajează oamenii să îşi urmeze visul! Să îşi găsească un scop în viaţă. Să ajugă sus. Poate mâine vei uita că ai spus o vorbă bună unui om singur şi descurajat, dar îţi garantez că el nu va uita niciodată.
Descurajarea e arma Diavolului. Ea naşte oameni mediocrii, cu ochii lipiţi de asfalt, cu inima ruptă de cer. Naşte îngeri cu aripile tăiate. Uneori ne e greu să acceptăm rolul distribuitorului de speranţă, pentru că mai degrabă avem nevoie să fim încurajaţi decât să încurajăm. Dar dacă n-o facem noi, atunci cine o va face?
Vă provoc la ceva… Ce ar fi… să nu ne mai tăiem aripile unii altora?!
A vedea sau a regândii aceasta instituție altfel de cum a "gandit-o" Dumnezeu, este păcat. Inca din cartea Genezei, din capitolul 2 începând de la versetul 18 Dumnezeu începe definirea familiei. In v 24 este specificat ca bărbatul își va părăsi părinții si va forma o familie împreună cu femeia iubita lui. Trebuie sa ai o minte foarte alterata sa vezi lucrurile altfel,. Citeam pe facebook câteva poștari in care autorii ,foarte inspirați spuneau ca Dumnezeu iubește si homosexualii, greșit... Dumnezeu nu iubește un om care nu accepta planul inițial in care a fost conceputa familia, nu Dumnezeu nu va iubii nici o data un homosexual, un pedofil un zoofil... Nu, deoarece El a stabilit niște parametrii cat se poate de clari si ușor de priceput in ceea ce privește familia. Bărbat si femeie. Cum ar fi sa ai 2 tati, sau pe tatăl tau sa il cheme Ioan si pe mama ta Gheorghe? Ma îngrijorează faptul ca toate aceste nebunii se petrec sub ochii creștinilor, sub ochii tuturor celor ce înțeleg ca acest lucru este o urâciune înaintea Lui Dumnezeu si totuși nimeni nu se agață pentru a combate vehement acest lucru... Sa nu ne pedepsească Dumnezeu pentru această pasivitate ieșită din comun fata de astfel de practici păcătoase... Dar tare mi-e frica ca o va face dintr-o zi.
Poporul Domnului tocmai ieșiseră din acel infern numit Egipt, când unuia din ei începu să-i chiorăie matele de foame. Dumnezeu cunoaște si mintea si stomacul de aceea la rugăciunea lui Moise face sa apăra pe pământ in fiecare dimineața mana, pâine făcută direct in brutăria cerului. In fiecare dimineața, așa nespălați pe ochi, nu aveau altceva de făcut decât sa desfacă fermuarul cortului si să-și ia fiecare după stomac, mai mult sau mai puțin ,hrana pentru o zi, multi dintre ie nici macar sa iasă in fiecare zi nu ar fi vrut, si luau pentru mai multe zile ca se aibă si viermi ce manca. Porunca Lui Dumnezeu era clară, hrană cat pentru o zi in fiecare zi.
Parcă totul devenea prea monoton, in fiecare dimineața se trezeau liniștiți fara a purta grija hranei, dar omul tot om rămâne si la un moment dat devine nostalgic, după diferite lucruri, in cazul lor era vorba de castraveți si de bătai
e ... Ciudați si greu de înțeles oamenii de felul acesta. Să-i pregătească Dumnezeu in loc atât de binecuvântat cum era Canaanul si mintea ta sa nu se poată rupe de trecutul împletit cu bătăi si castraveți uscați.
Multi vor pierde cerul din acest motiv. Fac mereu calcule si comparații intre ce oferă lumea si le oferă trăirea alaturi de Dumnezeu. Incomparabil.
In primul rand oferta lumii este trecătoare, se aseamănă foarte bine cu oferta si promisiunile politicienilor noștri in campaniile electorale, țin cam o luna doua maxim... Care este oferta cerului? Împreună cu Dumnezeu pentru totdeauna. Ce îți poți dorii mai mult?
In al doilea rand trebuie sa pricepem ca cerul nu este pentru lași. Cerul este pentru cei care lupta pana la capăt, cerul nu este pentru oameni șmecheri, oameni care jonglează cu păcatul, este pentru cei sinceri, pentru cei care recunosc in fiecare clipa dependenta lor de Dumnezeu, de harul Lui Dumnezeu.
La școală când dai test profesorul tace. Așa că nu mai întreba de ce uneori ți se pare că tace Dumnezeu. Înseamnă că ești în examen. Extemporalele pot fi anunțate sau nu. ”Scoateți o foaie de hârtie”. Îți mai aduci aminte? Încercarea e un examen de la Dumnezeu, ispita e o lucrare de control de la Diavol. Să vadă dacă mai are control asupra ta.
Nu poți scăpa de examene cum nu poți scăpa de taxe. Fac parte din viață și le dai toată viața. Aici nu iei niciodată vacanță pentru că viața nu e doar weekend ci și ziua acră de luni.
Niciodată o teză nu vine înainte de câteva teste și extemporale și e harul Lui când știi că ce-i mai greu vine mai târziu. Pregătește-te în fiecare zi pentru toate provocările ce sunt parte din pământul acesta. Va veni o zi când toate acestea vor fi amintiri. În veșnicia vacanței nesfârșite…
sursa : ciresarii.ro V l a d i m i r _ P u s t a n
Atenționare: text mai lung, un pic tehnic, comentariile vor fi moderate. Da, acest text este un atac la persoană în măsura în care Pavel și Ioan ne dau exemple de întîmpinare a învățătorilor care aduc învățături false.
byMarius DavidAtenționare: text mai lung, un pic tehnic, comentariile vor fi moderate. Da, acest text este un atac la persoană în măsura în care Pavel și Ioan ne dau exemple de întîmpinare a învățătorilor care aduc învățături false.
Îmi pare extrem de rău că trebuie să recurg la un astfel de text. Am sperat să nu mai fie nevoie. Îmi întrerup postul mediatic din cauza unui eveniment care mă privește oarecumva. Dacă ești mecanic, fie și mediocru, și vezi pe cineva, care nu se pricepe prea bine la motoare, dar are oarece vizibilitate, că ne sfătuiește cu sîrg, public, pe facebook și youtube, să ne punem 1 kg de zahăr în benzină, cam ce anume ați face? V-ați rosti în barbă: e treaba dînsului, să nu judecăm, Dumnezeul mecanicilor să își judece mecanicii?
Mă ocup de ceva vreme cu limba greacă (socotiți din 1986) și am văzut de multe ori predicatori care, absolvenți de seminar fiind, cu modeste cunoștințe de limba greacă (știu bine ce pot învăța seminariștii după două semestre de greacă, pentru că predau de 21 de ani acestă materie într-o școală teologică) spun cu emfază, căutînd să epateze, aducînd un fel de argument final: AȘA SPUNE ÎN ORIGINAL. Și urmează prostia. Elena (Veche) este violată sistematic la amvoane, fără sfială și rușine. Eu însumi, profesor de greacă fiind, mă rețin la a face abuz de AȘA SPUNE ÎN LIMBA GREACĂ.
Iosif Țon, după mutarea spre triumful bunătății, o încercare de spălare de păcatele străjerești, mișcare care i-a adus multă, multă publicitate negativă, recidivează. Cade din nou într-o evanghelie care mută accentul dinspre suveranitatea și sfințenia lui Dumnezeu spre confortul psihic și spiritual al omului cu totul căzut. Schimbă direcția de la teologia de sus, spre o teologie antromorfizantă în exces, pînă la limitele erotizării (cei care i-au ascultat predicile din ultimul timp știu despre ce vorbesc cu erotizarea relației dintre OM și dumnezeu).
A nădăjduit cumva că, odată cu reinventarea mediatică pe noul site, odată cu schimbarea tematicii, de la vindecările spectaculoase (creșterea de dinți de aur în locul lăsat de dinții căzuți, vindecări de orbire, exorcizare de duhul de cancer – a propos… se pare că Iosif Țon deține un record trist, cei pentru care s-a rugat de vindecare au trecut la Domnul – nu zic, s-au vindecat, dar probabil trebuia să fie mai precis în expresie…), zic deci… după trecerea de la tematica vindecărilor spectaculoase și de la evanghelia prosperității spre evanghelia bunătății, a sperat că oamenii vor fi din nou îmbunați să revină la venerarea vechiului personaj impus de anii 80. Cei care au ales să rămînă orbiți au rămas și atunci și acum. Cei care s-au trezit din dezamăgiri continuă să simtă gustul amar. Cei care l-am știut de ceva vreme nu sîntem surpriși de noile alunecări.
Din păcate se pare că se adeverește profeția mea din anii trecuți. Iosif Țon se încăpăținează să sfîrșească prost, pentru ca, uitîndu-ne la sfîrșitul său de viețuire și predicare, nu cumva să îi luăm exemplul. Sper ca Domnul să îi ofere pocăința măcar în ultimul pasaj al vieții. Iată că realizările din anii precedenți, conform scripturilor, nu acoperă erorile din anii recenți. Scriptura ne îndeamnă să ne uităm nu la începutul carierei, nici la mijlocul ei, ci la finalul de carieră spirituală a unui om.
Ce m-a făcut să ies acum de sub frîna autoimpusă de a mă exprima public asupra unor chestiuni legate de viața evanghelică din România și aiurea este această ultima ieșire a lui Iosif Țon, care are implicații teologice grave. Această ultimă aberație lucrează la chipul lui Dumnezeu Însuși. Antropomorfismele au limitele lor, dar redefinirea relației dintre Dumnezeu și om în acești termeni poate genera consecințe mai grave în mintea unor credincioși.
Am mai spus-o și insist. Iosif Țon nu are un sistem teologic coerent, consistent și consecvent, dar improvizează extraordinar, adesea la limita iresponsabilității. Nu este documentat asupra unor subiecte delicate, cum ar fi theosis-ul, dar n-are timidități și nici ezitări să se pronunțe asupra subiectelor de acest fel, deși îi lipsesc lecturile sistematice din spațiul ortodox.
Aici să mă scutească de comentarii toți cei care nu i-au citit lucrările din scoarță în scoarță.
Face confuzii enorme în scrierile sale. Are o capacitate de sinteză excelentă, dar care îl trădează atunci cînd în mașina de tocat nu pune tot ce trebuie. Are o încredere faraonică în sine și aceasta sapă la propriul piedestal de zeci de ani. Cu alte cuvinte, amețit de popularitatea anilor precedenți, omul crede că știe, dar nu știe. Amețit de faptul că i-a dus ușor pe cei care aveau cu greu acces la informație în anii 70-90, crede că și acum se poate la fel.
Asta face și Iosif Țon acum. Pentru a susține o aiureală care sună tentant, cum că Domnul leșină după noi, CREDE în noi, ne giugiulește sub bărbie alintîndu-ne ca pe guguștiuci, ba chiar în fiecare dimineață ne caută să ni se plece în fața piedestalului pe care sîntem așezați… distruge genitivul limbii grecești dintr-un text fără a face minimul efort de informare într-o gramatică decentă.
Dumnezeu nu crede în noi. Noi credem în El. Dumnezeu nu speră în noi, este atotcunoscător, cunoaște viitorul, ne cunoaște trecutul, Dumnezeu este cu totul transcendent. Credința și Dumnezeu nu pot fi puse în aceeași frază, precum trecerea și Dumnezeu, păcatul și Dumnezeu. Numai ființa umană căzută are nevoie și este capabilă de credință. Nici îngerii măcar nu sînt capabili de credință (MÎNTUITOARE), nici diavolul (aceștia pot avea doar credința constatoare, pentru că vor fi văzut pe Cel nevăzut nouă). Căderea și posibilitatea răscupărării oferă posibilitatea credinței, Dumnezeu îl face pe omcapax Dei. Dacă am admite ceea ce spune Iosif Țon, Dumnezeu devine capax hominis, prin alternativa logică. Oricum, aici este treaba dogmaticienilor să elaboreze. Eu mă voi ocupa strict de meseria mea, jignită de această dată prin tupeul ignoranței sau prin ignoranța tupelui (dacă tot este să ne jucăm cu tipurile de genitive)
Da, știu, cînd pastorul pronunță … AȘA SUNĂ ÎN ORIGINAL, toată populația banchescădin biserici ar trebui să spună în gînd… sigur, dacă așa spune dînsul, noi oricum nu știm. Ei, spre ghinionul nostru al tuturor, generația facebook are acces la informație, are posibilitatea de a accesa instant comentarii on line, gramatici grecești on line et c.
Nu pot admite, ca unul care mă ocupă de aproape 30 de ani de limba greacă, o asemenea practică. Nici la dînsul, nici la mine, nici la alții.
Iată textul citat de Iosif Țon.
Gal. 2.20χριστω συνεσταυρωμαι ζω δε ουκετι εγω ζη δε εν εμοι χριστος ο δε νυν ζω εν σαρκι εν πιστει ζω τη του υιου του θεου του αγαπησαντος με και παραδοντος εαυτον υπερ εμου
Fragmenul incriniminat este în credință trăiesc, în acea (credință) a fiului lui Dumnezeu .
Chestiunea este relativ simplă pentru orice cunoscător mediocru de limba greacă veche.
Genitivul este extrem de productiv sintactic în limba greacă. Prof. dr. Dan Slușanschi ne descria la prima vista 24 de tipuri de genitive, din care pot fi derivate altele. Pentru doritori pot reveni cu bibliografie. Aici avem de-a face cu o confuzie (voită, după cum văd eu, numai pentru a susține o idee pe care o identific ca recurentă în predicarea lui Iosif Ton și anume relația aproape erotizată dintre OM și dumnezeu – în această ordine, nu dintre Dumenzeu și om, dintre OM și dumnezeu … ) între două tipuri de genitive.
Este exemplul clasic pe care îl dau studenților la limba greacă, distincția dintre genitivul obiectiv și genitivul subiectiv.
Teama poporului de Alexandru Lăpușneanu era mare. El nu se temea de ei, mulți, dar proști a spus el.
Cine de cine se teme aici? Poporul de Lăpușneanu, da? Atunci, daca putem spune POPORUL SE TEME, este genitiv subieciv, poporul este subiect.
Alexandru Lăpușneanu a prins teama poporului! Așa a spus … Proști, dar mulți!
Cine de cine se teme aici? Lăpușneanu de popor sau poporul de Lăpușneanu? Lăpușneanu se teme de popor, deci este genitiv obiectiv sau completiv, poporul funcționează ca un complement. Alexandru se teme, el este subiectul de această dată.
Expresia este identică, sînteți de acord? Sensul este identic, dacă îl judecăm în context? Nicidecum. La fel se întîmplă și în textul nostru.
A spune că expresia credința Fiului lui Dumnezeu înseamnă că Fiul crede în mine, în loc să interpetăm, așa cum cere contextul, normal, ca un genitiv descriptiv, credința ÎN FIUL LUI DUMNEZEU, în opoziție cu credința horoscoapelor, credința vrăjitoriei, credința falșilor, credința învățăturilor mincinoase, mi se pare aberant și condamnabil, cu atît mai mult cu cît eroarea este exploatată intenționat. Nu este o simplă alunecare, omul se dă pe tobogan de ani buni în această direcție a unui nou umanism evanghelic, înscăunarea omului în locul lui Dumnezeu.
Așa se rătăcesc cei care și-au găsit deja învățători după plăcerea urechilor lor, gîdilitori de timpane, oameni fără rușine și care Îl coboară pe Dumnezeu de pe Tronul Său pentru a încorona creatura.
Iosif Țon vestește de ceva ani o evanghelie falsă. Este un învățător fals. Dar este convenabil. Este plăcut la gîdilarea firii pămîntești a unora. De aceea corul de aplaudaci, care îl însoțesc în eresul lui, se vor ridica și de această dată cu formule previzibile: de ce judecați, uitați-vă cît bine a făcut, uitați-vă la roada … et c.
Da, dragilor, la asta mă uit. La roadă! După roadele lor îi veți cunoaște pe învățătorii falși, pomi neroditori, lupi îmbrăcați în piele de oaie. În ultima perioadă blana de oaie atriumfului bunătății pare să fi acoperit un pic năravul neschimbat. Din cînd în cînd însă, Adevăratul Păstor trage blănile de oi la o parte ca să se audă hăulitul străin al unei evanghelii centrate pe om și pe nevoile lui, nu pe Slava Suveranului și Preafericitului Dumnezeu.
Prof. (univ.) dr. Marius David Cruceru,
Decanul Facultății de teologie baptistă din cadrul
Universității Emanuel din Oradea,
absolvent de limbi clasice, Limba și literatura greacă, limba și literatura latină,
Cursuri:
Greaca Veche a Noului Testament, Sintaxa și Morfologia
Când creștinii pun întrebări nebunești – Nicolae Geantă
POSTAT ÎN 18 IUNIE 2015
După ce am îndrăznit la o întâlnire de tineret să spun că eu încă mai cred într-o biserică și niște ucenici cu “lucrări” ca în Marcu 16:17-18 (Iată semnele cari vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mânile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși), un frate cesaționist (care mă provocase să afirm cele de mai sus) s-a ridicat cu o întrebare încuietoare:
“Văd că ai citat cu atâta patos că și dacă bei ceva otrăvitor nu ești vătămat. Tu care ești slujitor ce crezi în cele spuse ai curaj să bei un pahar cu otravă?” Mi-a fost rușine de întrebarea incomodă. Nu că nu aș fi avut curaj să beau niște otravă după rugăciune, ci că fratele a gândit fariseic. “Nu cumva crezi că e fanatism?”, i-am răspuns cu altă întrebare. ” Aha, zice el, deci n-ai curaj”. Aș fi putut să-i dau o replică “să-l fac să zacă”, vorba lui Arghezi. Așa că am tăcut. Să taci bine e mult mai greu decât să vorbești bine.
Dacă am sau nu curaj nu contează. Dar eu știu că atunci când Satana i-a cerut Domnului Isus să se arunce de pe streașina Templului, Hristos i-a răspuns categoric: “s-a spus: să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!” (Luca 4:12). Și Satana a plecat de la El. Până la o vreme, zice evanghelistul Luca.
Nu cred că vreunul dintre apostoli, nici Petru și nici Pavel măcar, ar fi băut conștienți potire cu otravă. De fapt otrava nu i-o pui cuiva în pahar ca pe Coca-Cola. Ci pe ascuns. S-o bea fără să știe. Dar sunt sigur că oricare micuț dintre credincioșii Domnului e păzit de puterea lui Dumnezeu… Asta nu înseamnă că Hristos ne-a chemat să băgăm șerpii în sân, să gustăm verde de Paris sau să zgândărim un stup de albine… Cu puțină credință poți muta și munții, dar cu puțină înțelepciune îi vei lăsa la locul lor!
N-aș fi deranjat dacă întrebări ca cele de mai sus vin din partea necredincioșilor. Dar când vin din partea celor ce umblă cu Biblia la subțioară și propovăduiesc bisericii “ce să creadă, cum să trăiască” n-am cum să nu iau foc! O gândire ca mai sus nu e doar fariseică. E diabolică!
Credeți în Scripturi! În sacerdoțiul Bisericii. În puterile și prerogativele ei. Dar să nu-L ispitiți niciodată pe Dumnezeu!
